REVISTA România Evanghelică Nr. 9 – August 2016

Sărbătoarea Corturilor sau Cum au ajuns pocăiţii în secolul XXI – Alin Cristea
Căl(c)ătorul în ale credinței: un itinerar – Ghiţă Mocan
Sărbătoarea Corturilor, de Ioan T. Morar – Teofil Stanciu
Despre cartea „Sunt creștin” – Dorin Mureșan
Reflectarea istoriei recente a evanghelicilor români în literatură. Studiu de caz Cătălin Dupu – Marius Silveșan
Nu vedem, doar credem – Dionis Bodiu
Filtrul învăţăturilor creştine – Bogdan Emanul Răduț
ego – Alin Cristea
O pagină dintr-o carte – Bonhoeffer: pastor, martir, profet, spion
Almanah evanghelic (9)
Evanghelici cu ziua de naștere în SEPTEMBRIE

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Sărbătoarea Corturilor sau Cum au ajuns pocăiţii în secolul XXI – Alin Cristea

Anul 2016 este deja un an special pentru istoria (postdecembristă a) evanghelicilor români. În sfîrșit, s-ar putea zice, au intrat în secolul XXI. Și asta nu datorită lor. Sau, mai exact, în ciuda ghetoizării lor, pocăiții români au fost luați pe sus de mersul istoriei.

Pentru prima oară în cultura română, un roman de o asemenea anvergură – Sărbătoarea Corturilor, 475 de pagini, apărut la Polirom -, are ca fundal pocăiții (într-un mod mult mai consistent decît romanul lui Dan Lungu – Cum să uiți o femeie).

Apariția lui coincide cu o conexiune nesperată care s-a realizat anul acesta între societatea românească și ghetoul evanghelic o dată cu Cazul Bodnariu.

Acestor două momente li se poate adăuga și prezența Laurei Bretan în competiția „Românii au talent” (pe care a cîştigat-o) și „Americanii au talent” (unde a ajuns în finală).

În perioada postdecembristă, două cărți sînt de o importanță colosală prin referințele la segmentul social-cultural neoprotestant:

1) Politica regimului Antonescu față de cultele neoprotestante. Documente (Polirom, 2013) – 936 de pagini cu 513 de documente, dintre care circa 160 se refera direct la baptisti, iar alte 180 de documente sint in legatura cu toate cele trei culte neoprotestante – adventisti, baptisti, crestini dupa Evanghelie.

Vezi:

Anul confesional 2013 (1): Probabil cel mai încurajator eveniment editorial…

2) A doua carte este acest roman – Sărbătoarea Corturilor

Romanul are 4 părți:

1. Nume de cod Luther
2. Tăierea împrejur
3. Sindromul Ierusalim
4. Cortul Întoarcerii

Se găsesc referințe (și clișee), mai ales în prima parte, de felul: baptiști, penticostali, adventiști, pocăiți, neoprotestanți, Împuternicitul Cultelor, biserică, sinagogă, evrei, libertate religioasă, fanfară („Cîntați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”), V.V. Moisescu și moisiștii, vorbirea în limbi etc.

Capitolele din care sînt formate cel patru părți conțin, pe lîngă numeroasele informații utile, un umor bun și se încheie rotund.

Dănuţ Mănăstireanu: „Este un text de (pseudo)ficţiune despre ‘mişcarea treziţilor’ din România. Cei cărora numele Jan Gligor le spune ceva, ştiu la ce mă refer. Celorlalţi le las neatinsă surpriza. Eu unul abia aştept să citesc această carte, la care autorul lucrează de mai mulţi ani. Alături de cartea lui Dan Lungu, ‘Cum să uiţi o femeie’ şi de ‘Sectanţii’ lui Vasile Ernu, aceasta este a treia carte din literatura românească de ficţiune sau pseudoficţiune) care îşi plasează acţiunea în spaţiul marginal al comunităţilor evanghelice (numite la noi, din ignoranţă, şi ‘neoprotestante’).”

Iată prezentarea de pe site-ul editurii Polirom:

In Romania anilor 1980, membrii unui grup coral specializat in cintari bisericesti cauta sa scape din robia unor confesiuni care nu-i multumesc, in incercarea de a descoperi adevarata credinta. Apartinind initial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventisti, iar in cele din urma se circumcid si se convertesc la iudaism. Astfel ajung sa emigreze in Israel, unde fiecare se descurca cum poate. Insa Jac, Corneliu si Beni, cei trei conducatori si ultimii reprezentanti ai grupului, nu isi gasesc nici aici linistea sufleteasca: Beni ajunge sa imbratiseze doctrina mesianica, devenind rabin, in vreme ce Jac si Corneliu se intorc dupa 1990 in Romania, unde pun bazele unui cult iudeo-crestin, „Sarbatoarea Corturilor”, convinsi fiind, dupa ani de peregrinari, de un singur lucru: „Nu conteaza daca ratacim sau nu. Dumnezeu ne va gasi oriunde Il cautam”.

Sarbatoarea Corturilor descrie o experienta radicala a alteritatii ca identitate gasita, asumata si iarasi pierduta. Cum sa-ti construiesti, cu alte cuvinte, propria fiinta, propriile adincimi spirituale sacrificindu-ti (inclusiv prin suferinta fizica) datele banale, comune, concrete ale existentei. Personajele lui Ioan T. Morar sint niste iluminati profunzi si naivi totodata, straini si familiari, de aici si de acolo, care absorb crestineste litera si spiritul religiei iudaice. Romanul propune o modalitate inedita a eternei lupte dintre Bine si Rau (acesta din urma avind chipul concret al institutiei represive a comunismului, Securitatea, al delatiunii, al tradarii, al urii si santajului, dar si al demonilor interiori, ai neasezarii omului in lume), dintre trairea religioasa si cea profana. Ioan T. Morar a scris cea mai buna carte a sa de pina acum, o tulburatoare analiza cu o miza neobisnuit de inalta – un exceptional roman al marturisirilor care mintuiesc.” (Mircea Mihaies)

Vezi 10 citate din roman: Sărbătoarea Corturilor

Articole despre romanul Sărbătoarea Corturilor

Ghiţă Mocan: Căl(c)ătorul în ale credinței: un itinerar (România Evanghelică)

„Scriitura este dinamică, umorul de bună calitate și ideile dozate corespunzător. E un roman care te pune pe gânduri pe multe paliere, iar Corneliu îți trezește ba indignare, ba compasiune. Autorul dovedește o bună cunoaștere a vieții neoprotestantismului românesc, ceea ce face asigură unicitatea acestui roman.”

Teofil Stanciu: Sărbătoarea Corturilor, de Ioan T. Morar (România Evanghelică)

„Baptiștii, penticostalii și adventiștii români („pocăiții”) au motive să citească această carte, dar și să-i mulțumească autorului pentru că îi aduce în prim-planul cultural într-o lumină binevoitoare. […] Nu doar că surprinde elemente de atmosferă din anii comunismului din bisericile (neo)protestante, dar cunoaște jargonul, cunoaște dedesubturi, știe care sunt rânduielile, știe care sunt diferențele de interpretare dintre baptiști și penticostali, poate urmări un traseu teologic al personajelor – chiar dacă nu neapărat foarte detaliat.”

Marius Mihenț: Împotriva comodității (România literară)

„Dincolo de căutarea spirituală, de identitate şi revelaţie, Ioan T. Morar scrie numeroase pagini incitante despre relaţiile de putere. […] Sărbătorea corturilor este mărturia unui paradis derizoriu redecorat cu inocenţa unor rebeli indecişi. Un roman dens, labirintic, în care mirajul credinţei îl întrece pe cel al istoriei.”

Cristina Chevereșan: Drumeții credinței (Orizont)

„Ceea ce frapează atât în timpul lecturii, cât și privind înapoi, e aparenta simplitate, stilul direct, lipsit de ornamente, adaptat setului de actori, care îmbracă un epic a cărui complexitate depășește așteptările. Umorul, ironia, anedocticul, replicile-sentință și dialogurile memorabile se brodează în marginea unei scrieri sobre ca și conținut.”

Dan Romaşcanu: Carte: Ioan T. Morar – Sarbatoarea corturilor (Blog)

„Talentul de portretist al lui Ioan T. Morar este incontestabil…”

Criticile bloggerului din articol sînt infirmate de autor astfel: „Omul recunoaşte că nu a înţeles toată cartea şi că nu-l interesează credinţa. Şi dacă nu a înţeles, cîrcoteşte. Înainte de a publica romanul l-am dat spre lectură unor oameni din Israel, unul întors, altul care e acolo. Şi mi-au spus că au recunoscut atmosfera, tipologia umană. Plus că eu am fost de patru ori în israel. :)”

Interviuri

LaPunkt

„„Sărbătoarea Corturilor” este un roman care-și trage din Biblie multă substanță, personajele sînt niște credincioși care rătăcesc în funcție de interpretări momentane ale textului sacru.”

Formula AS

„E un roman în care se vor regăsi, cu si­­guranţă, toţi cei care au avut căutări în zona spi­ri­tuală.”

BookHub

„Este un roman despre credință și erezie, despre fragilitatea credinței, despre prietenie. Apoi, despre statutul de minoritar, despre persecuțiile religioase și, apoi, da, despre turnătorie.”

Weekend Adevărul

„Dacă pentru mulţi călătoria este mai importantă decât destinaţia, poate că, într-o oarecare măsură, căutarea lui Dumnezeu este mai spectaculoasă decât găsirea lui. Şi dacă vom primi răspuns, şi dacă nu vom primi, asta se va întâmpla mult prea târziu ca să mai facem ceva.”

POZE de la lansare

Arad
Oradea
Bucureşti

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Căl(c)ătorul în ale credinței: un itinerar – Ghiţă Mocan

Nu doar în navigație se face periplu. Nu doar marinarii acostează – după o alchimie doar de ei știută – de la un port la altul. Și căutătorii în ale credinței fac la fel. Sufletul omului însetează mereu și se mulțumește greu cu aerul lehuz al propriei confesiuni. Noutatea face parte din năzuințele lui inerente, deși nu întotdeauna conduce spre cele mai corecte destinații. Acest neastâmpăr spiritual îl resimțim fiecare dintre noi, dar ne comportăm într-un mod diferit. Încorsetările confesionale ni le tratăm variat, le transcendem prin lecturi și contexte mai mult sau mai puțin publice. Dincolo de toate acestea, un lucru este cert: fiecare om ce-și ia în serios credința, ce-și trăiește plenar propria viață devoțională se va lovi de aceste limitări inerente.

Cam acesta e subiectul romanului Sărbătoarea corturilor, scris de Ioan T. Morar și publicat anul acesta la editura Polirom (Iași). Personajul principal este Corneliu, iar acțiunea are loc de-a lungul unui deceniu: ultimii ani ai comunismului, primii ani ai democrației românești. Locația: Aradul și împrejurimile. Confesiunile vizate: baptistă, penticostală, adventistă (în această ordine). Corneliu și colegii săi vor depăși însă spațiul creștin, ajungând în cele din urmă adepți ai cultului mozaic. Și asta nu de formă, ci devotați până la circumcizie. Grupul – așa cum apare de-a lungul narațiunii – este compus din 13 oameni de vârste și pregătiri diferite, dar care urmează toți (aproximativ) același traseu spiritual. Ideologul întregii acțiuni este Jac (de la Iacob), un pasionat de muzică și spiritualitate, maestrul care-și povățuiește ucenicii cu subtilitate. Se remarcă și Beni cel atotștiutor, bunul prieten al lui Corneliu. El este un fel de teoretician al întregului fenomen, omul care, deși nu are studii superioare, emite cele mai interesante teorii teologice. Acest triumvirat – Jac, Beni și Corneliu – țese pânza narativă a romanului, punând laolaltă întâmplări dintre cele mai interesante și conversații suculente.

Nu-mi propun să povestesc întreaga acțiune. Acest deliciu trebuie să-l guste cititorul în ritmul și după vrerea lui. În ce mă privește, Corneliu mi-a lăsat impresia unui personaj angoasat, străfulgerat de drame interioare și exterioare, năpădit de dileme insondabile. Om cu studii superioare (era inginer), într-o continuă căutare spirituală, înfometat de autentic, el traversează cadre dintre cele mai diverse și are parte de trăiri copleșitoare.

Confesionalismului rigid

Corespunde perioadei baptiste, pe care l-am putea considera un spațiu inițiatic. Corneliu se integrează ca orice tânăr evanghelic: participă la programele bisericii, cântă în orchestră și în cor, ba chiar devine membru într-un grup muzical (care devine mai târziu Grupul). Precum prietenii săi, Corneliu se conformează acceptabil vieții de biserică, ba chiar are momente de satisfacție și reverie. Înțelege care sunt valorile evanghelice, le aplică în bună măsură și devine parte din comunitatea. Continuarea

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Sărbătoarea Corturilor, de Ioan T. Morar – Teofil Stanciu

Baptiștii, penticostalii și adventiștii români („pocăiții”) au motive să citească această carte, dar și să-i mulțumească autorului pentru că îi aduce în prim-planul cultural într-o lumină binevoitoare.

Personajul-narator din perspectiva căruia este relatată povestea vorbește ca un adevărat insider, iar meritul îi aparține, evident, autorului. Nu doar că surprinde elemente de atmosferă din anii comunismului din bisericile (neo)protestante, dar cunoaște jargonul, cunoaște dedesubturi, știe care sunt rânduielile, știe care sunt diferențele de interpretare dintre baptiști și penticostali, poate urmări un traseu teologic al personajelor – chiar dacă nu neapărat foarte detaliat.

Una peste alta, Cornel(ius) este o voce credibilă, calificată. Deși nu cunosc detaliile vieții duble de informator, ceea ce am aflat din lecturi accidentale, din mărturii ale unor oameni care au fost turnați sau din legende despre acele vremuri, iarăși îl fac pe Cornel o voce autorizată. El este turnătorul ajuns la vârsta confesiunilor, „vânzătorul” recrutat dintre membri.

Dacă ar fi să compar cu atmosfera din Cum să uiți o femeie, a lui Dan Lungu, aș zice că, cel puțin până în acest punct, Sărbătoarea Corturilor dă impresia de relatare a unui inițiat, pe când perspectiva personajului creat de Dan Lungu este una exterioară, curioasă, descriptivă. Ioan T. Morar propune, de fapt, un personaj introspectiv, care pendulează între narațiune și examinare de sine, dar pe un fundal puternic marcat de limbajul, clișeele, mărcile identitare, obiceiurile și excentricitățile comunităților baptiste, penticostale sau adventiste.

Cred că mulți „pocăiți” de vârsta a 2-a și a 3-a se vor regăsi în scene și situații din carte (mai ales cei din vestul țării, fiindcă prima parte a acțiunii se petrece în Arad). De pildă, fanfariștii care cântau și în biserică, și la „defilarea” de partid, mai ales în fanfara CFR-ului (în a armatei era mai greu de pătruns pe atunci). Sau legalismul dur al bătrânilor penticostali – care se rădeau în cap și nu purtau cravată.

Și anumite nume reale care apar în carte s-ar putea să stârnească interes: Continuarea

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Reflectarea istoriei recente a evanghelicilor români în literatură. Studiu de caz Cătălin Dupu – Marius Silveșan

După 50 de ani de comunism, „românii și-au luat porția de libertate”, inclusiv prin reflectarea acestei perioade în literatură.

Unul dintre autorii care s-au ocupat de reflectarea în literatură a istoriei evanghelicilor din România din timpul comunismului, dar și a celei anterioare precum cea interbelică sau a celui de-al doilea război mondial este Cătălin Dupu.

Lucrările sale abordează cu precădere fenomenul persecuției religioase, dar și a celei politice și au ca și caracteristică comună faptul că se bazează pe întâmplări și fapte reale. În romanul Ambasadorul tratează problema colportajului de literatură religioasă, cu precădere Biblii. În romanul La est de libertate arată faptul, dacă mai era nevoie de o astfel de confirmare, că România se află în perioada comunistă nu numai în Estul Europei din punct de vedere geografic, ci și la Est de libertate. Un joc de cuvinte între poziționare geografică și cea politică a României în Europa. Astfel autorul trece cu ușurință și competență de la o temă la alta, de la o zonă geografică la alta a României.

Colecționarul de fericire, colecționarul de vieți

Cum „timpul înapoi nu se mai dă, viața nu trebuie uitată ci împărtășită.” (Cătălin Dupu)

„Cine știe ce aduc zorile?” este a 7-a carte pe care Cătălin Dupu o publică. Ea cuprinde 33 de povestiri și istorii adevărate din slujirea autorului, nuvele și povestiri. Lucrarea a apărut în anul 2013 la Editura “Cetate”, Deva. Textul care dă titlul volumului aduce în atenția cititorilor povestea unei tinere care trăia în România în timpul celui de-al doilea război mondial, mai exact în anul 1943. Aceasta este acuzată că ar fi complotat la uciderea unor ofițeri germani și chiar mai mult de a fi pus o bombă. Dureri de seceră și ciocan este o nuvelă istorică prin intermediul căreia autorul descrie un episod din colectivizarea României anilor ’50. Până la momentul apariției acestui volum Cătălin Dupu a mai publicat: Povestiri din zăpadă, Întâmplări din anul 2000, Amintiri din copilăria vedetelor, Dragoste Crucificată, E-mail-uri către Paradis și De ce bat clopotele de Crăciun (două ediții). Cătălin Dupu a debutat în anul 1999 cu „Povestiri din zăpadă”, eveniment reflectat și de ziarul „Ziua”.

Iată și o prezentare pe larg a acestei cărții: Continuarea

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre cartea „Sunt creștin” – Dorin Mureșan

N-am să uit niciodată situația surprinzătoare pe care o descrie Ronald Dunn în cartea sa despre vindecare. Imaginați-vă că, în biserica Dvs., într-o duminică, în timpul adunării, două persoane experimentează două fenomene miraculoase diferite: un orb din naștere își capătă vederea, și, în același timp, un tânăr de 20 de ani cade în genunchi și cedează în fața chemărilor lui Dumnezeu, cerând botezul. Despre cine sau despre ce se va vorbi mai mult la finalul adunării? Nu-i așa că nu despre tânărul care s-a convertit? Fiindcă, în cazul lui, miracolul nu este foarte spectaculos. Dar ce anume a făcut Dumnezeu pentru orbul din naștere, se întreabă în continuare Ronald Dunn, și ce anume a făcut pentru tânărul care s-a convertit? Ei bine, pentru orb, Dumnezeu a rostit un cuvânt vindecător, în timp ce, pentru convertirea tânărului, Dumnezeu Și-a trimis Fiul scump, pe Isus Hristos, spre a-l abandona suferințelor și morții. Pentru ca noi să avem, astfel, o hotărâre de iertare. Și știm că avem această hotărâre fiindcă Isus, Hristosul, nu a putut fi ținut de moarte. A înviat a treia zi dovedind că este ceea ce ne-a spus în Evanghelii că este: Calea, Adevărul, Viața, Lumina lumii, Mielul care a luat asupra sa păcatele lumii, Cuvântul viu și întrupat, nădejdea veșniciei, Mirele ceresc, singurul mijlocitor între om și Dumnezeu.

Isus Hristos este un „personaj” mai mult decât controversat. Se spune despre El, în primul și în primul rând, că nu ar fi existat. Nu contează miile de documente care îi legitimează existența istorică. Se mai spune despre El că ar fi fost un fel de guru, sau un mare profet, sau reîncarnarea unui mare profet, sau un om impecabil din punct de vedere moral. Desigur, s-au fabricat fel și fel de istorioare despre și cu Isus Hristos, unele mai interesante decât altele. Însă, dincolo de toate denigrările Celui care, din dragoste pentru noi toți, a acceptat – și încă acceptă – inacceptabilul, există povești reale cu și despre oameni care s-au întâlnit, chiar în secolul acesta, chiar în anii aceștia, chiar în zilele acestea, cu Isus Hristos. Poate chiar în acest moment, cineva, undeva, stă de vorbă cu Cel care, singur, poate să-i lumineze viața într-un fel în care nimeni și nimic nu o poate face. Este, în același timp, greu și ușor să vorbești despre El, după ce l-ai întâlnit. Greu, fiindcă nu îți găsești cuvintele. Cum poți să descrii indescriptibilul? Ușor, pentru că El devine totul, și orice spui face referire la El, chiar și-atunci când nu urmărești asta.

Editura Aqua Forte, prin Voicu Bojan, cunoscut ca editor, fotograf, dar și ca jurnalist, a reușit să adune, între aceleași coperte, 15 povești cu și despre Isus Hristos. 15 povești scrise de 15 oameni. 15 perspective asupra unei persoane considerată nu de puțini drept o făcătură, un personaj imaginar și nimic mai mult. Acești 15 oameni, adunați în numele unui statut pe care și-l atribuie, acela de creștin, vorbesc sau scriu despre un Isus Hristos care le-a schimbat și încă le schimbă viața, nu despre un concept pe care l-au analizat și dezbătut sau despre o experiență pe care au trăit-o cândva și sunt gata să o uite. Mi se pare că punctul forte al acestei cărți, intitulate Sunt creștin, nu este narațiunea pilduitoare, ca răspuns parabolic, ci faptul că Hristos devine leitmotivul în textele tuturor colaboratorilor. Pe scurt, acești oameni, diferiți din toate punctele de vedere, nu scriu despre ei înșiși, ci despre Cel care i-a creat și le-a dat o nouă identitate. Una care îi face să domnească, după cum sugerează și decupajul din coperta întâi, în formă de coroană, alături de Hristos. Artificiul acesta de design, cu trimitere la domnie, mi s-a părut fabulos. Cu atât mai mult cu cât conținutul cărții nu vorbește, în termeni spectaculoși sau specifici, despre o domnie, ci despre un Domn. Despre un Domn alături de care toți colaboratorii au făcut, într-un fel sau altul, acel pas care i-a transportat dincolo de condiția lor muritoare, vremelnică, umană. Așadar, cine este Isus Hristos? Iată întrebarea. Care sunt răspunsurile? Continuarea

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Nu vedem, doar credem – Dionis Bodiu

Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut. (Evanghelia lui Ioan 20:29)

Îmi pare rău, dragii mei, dar nu citiți bine. Toma nu a cerut o probă video, ci privilegiul de a fi martor ocular al unei realități. Nimic din ceea ce vedem astăzi despre Înviere – filme, lucrări de artă, dramatizări, mărturii mai mult sau mai puțin istorice – nu înseamnă a vedea, după dicționarul acelor vremuri. Ei nu aveau cunoștință decât despre două mijloace ale informării: prezența la fața locului și, atunci când acest lucru nu era posibil, mărturia oamenilor.

De aceea, oricâte imagini am vedea și oricâte am cere, nu suntem în papucii lui Toma. Privim, dar nu vedem. Înregistrăm doar mărturii pe care putem alege să le credem sau să le respingem. Fiecare act artistic menit să ofere reproducerea unui fapt istoric este, într-un fel, o expresie a resemnării în fața gândului, cu care nu se poate trăi altfel, că n-am fost acolo, că n-am văzut, că ni s-a spus despre ce s-a întâmplat undeva, cândva. Rezistăm uitării, ne împotrivim gândului că am pierdut ceva esențial datorită faptului că n-am văzut, n-am auzit și n-am pipăit noi înșine acele lucruri.

Iar în Evanghelia lui Ioan, doar cine a văzut a crezut. Nu a vrut Toma să fie chiar el prima excepție de la regulă. Însuși autorul, ucenicul preaiubit, este martor, unul căruia i s-a dat harul de a vedea pe pământ o slavă ca slava singurului născut din Tatăl. Iar el pentru noi nu poate face altceva decât să scrie, să ne mărturisească nouă, celor ce n-am văzut nimic, despre viața ce s-a arătat. Dacă ar fi avut mijloacele necesare, sunt convins că ar fi făcut și niște fotografii, poate chiar ar fi înregistrat una dintre cuvântări, vreun semn, cine știe … Dar, chiar și așa, tot n-am fi văzut ce a văzut Toma, iar credința noastră ar fi fost fi venit tot în urma auzirii. Mai precis, fiind pe nevăzute, e vorba de un simț tactil care implică toată paleta de senzații, de la muzică și culoare, la fontul folosit, la vocea predicatorului sau la momentul și locul alese pentru re-prezentare. Căci o poză, un film, o scenă sau o poveste nu pot niciodată să ne ducă acolo, oricât de mare le-ar fi definiția și măiestria reprezentării, ci doar să readucă timpurile și spațiile marilor fapte ale credinței mai aproape de palmele noastre, spre a le pipăi, spre a vedea nu cum s-a întâmplat, dar spre a înțelege ce ni se întâmplă.

Nu mai vedem semnele cuielor din trupul Său, ci semnele de omul patimilor noastre, răstignit față de toate cele ale lumii. Asta dacă credem că Învierea Lui are vreun efect și asupra învierii noastre, altfel totul e doar pulbere și vânt…

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu