De suprafață – Dionis Bodiu

Căutăm miezul lucrurilor, nu ne mulțumim cu suprafața lor. Spunem îndeobște, mai ales atunci când avem parte de o experiență deosebită pe tărâmul simțurilor sau al ideilor, că am cunoscut o realitate profundă, adâncă, dincolo de granița nedoritei și blamatei superficialități. Lucrurile de suprafață au o proastă reputație în lumea noastră; din acest motiv, deși flirtăm adesea cu frivolitatea, cu snobismul sau cu lipsa de substanță a diverselor preocupări, vrem să fim cunoscuți ca oameni sondează lucrurile în esența lor. Iar esența, o știe oricine, e înăuntru, în centru, în profunzimea lucrurilor, pe când la suprafață nu este nimic vrednic de băgat în seamă, ci doar aparență și banalitate.

Cu toate acestea, nu ne putem lipsi de suprafețe. Sunt parte din viața noastră. Trăim într-o lume năpădită de ecrane, de afișe și de banere. Majoritatea sporturilor folosesc într-un fel sau altul suprafețe judicios gestionate. Gândim geometric, chiar și atunci când avem nevoie să operăm în spațiul tridimensional, pe coli de hârtie. Cultura noastră e una a chipului, a feței, a epidermei pentru care se cheltuie un volum imens de resurse în scopul de a fi întreținută în condiții cât mai bune. Pe morți nu-i putem ține la suprafață: îi îngropăm cum se cuvine în pământ, așteptând cu speranță ziua când cu toții ne vom întâmpina Regele în slavă. Suprafața poartă cu sine bucuria vieții, a înfloririi, a luminii; în adânc domnește netulburat (deocamdată) abisul morții.

Suprafețele sunt biblice, prieteni. Mai mult, mi se pare că Scriptura favorizează suprafețele și nu pare foarte încântată de adâncimi. Încă de pe prima pagină a Facerii întâlnim Duhul lui Dumnezeu mișcându-Se deasupra întinderii apelor. Aflăm din Psalmi că

Dumnezeu, de fapt, „a întins Pământul”[1] în actul creației; de fapt, sunt o mulțime de versete care ne spun că El „a întins cerurile”[2] (nu că le-ar fi adâncit, așa cum suntem tentați noi să le sondăm astăzi). Este întinderea lor, nu profunzimea, cea care vestește slava lui Dumnezeu în lucrarea mâinilor Lui.[3] Calea Domnului, spune profetul, trebuie pregătită. La suprafață, dragii mei: Orice vale să fie înălțată, orice munte și orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, și strîmtorile în vâlcele!”.[4] Judecata Domnului întotdeauna le scoate pe cele ascunse la suprafață. De aceea, atunci când Domnul va veni în urgia Sa oamenii se vor ascunde „în peșterile stâncilor și în crăpăturile pământului”[5], căci cine va putea sta descoperit, în câmp liber, la suprafață, în ziua aceea?

Și în Noul Testament întâlnim aceeași tendință de favorizare a unui discurs al suprafeței. Isus Hristos este „chipul Dumnezeului celui nevăzut”, ne spune Apostolul Pavel. Metafora luminii, atât de importantă în evanghelia ioanină, nu poate fi asimilată pe deplin decât în exterioritate. Unul dintre cele mai frumoase versete nou testamentare ne aduce aminte de condiția noastră, a credincioșilor, în fața Mântuitorului: „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întunerec”, ne-a luminat inimile, pentruca să facem să strãlucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos.”[6] Vă amintesc, cu frică și cutremur, că dacă e să vorbim de adâncimi ale cuiva, Scriptura le pomenește pe cele ale Satanei.[7] Dumnezeu nu este adânc, ci întins, cât cuprinzi cu ochii și dincolo de orizonturile noastre. Înțelepciunea Sa este, desigur, adâncă, profundă, de nepătruns; faptul că ea poate fi descoperită pruncilor ne lasă să credem că ea însăși poate fi privită ca o suprafață sondabilă printr-o călătorie facilitată de o Călăuză, desenând adevăruri eterne pe coli vremelnice. Cucerirea oricărui teritoriu – teologic, duhovnicesc, artistic – se face, după modelul oferit pentru prima oară lui Iosua, pășind pe suprafața promisiunii: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, va fi al vostru”.[8]

Conceptualizând noțiunea de suprafață, ne amplasăm la granița unui domeniu extrem de interesant de explorat teologic, filozofic și artistic. Putem privi suprafața, în esența ei paradoxală, ca pe un instrument al cunoașterii în profunzime a realității. Ceea ce ne este inaccesibil prin sondare directă poate fi transpus pe o suprafață atotrevelatoare. Arte precum sculptura și pictura lucrează prin excelență pe/prin suprafețe. Nu ne interesează ce este în interiorul unei statui, ci căutăm semnificațiile formelor meșteșugite pe suprafața materialului folosit. Pictura este o suprafață a unei povești, a unei impresii, a unui mod de a privi lumea. Fotografiile sunt suprafețe ale memoriei. Filmul este, într-un sens, o suprafață a lumii din care am dori să facem parte. Facebook-ul, cu al său perete de rai și de iad – tot o suprafață – ne înrobește cu fantasma unei întinderi care curge necontenit de nicăieri către niciunde. Rețeaua de socializare este de fapt o suprafață extinsă a unei copilării pe care continuăm să o trăim mâzgălindu-ne impresiile pe ziduri, pur și simplu pentru că acestea există.

Teologia? O întindere de cuvinte, concepte și taine, înșirate geometric, asemeni unor figuri complicate tridimensionale pe o foaie de hârtie: nu e același lucru desenat acolo, se vede cu ochiul liber, dar putem cerceta pe această suprafață, prin metodele care ne stau la îndemână, ceea ce ni s-a descoperit de sus. Profunzimea reflecției teologice stă, paradoxal, în capacitatea ei de a se lăsa privită din exterioritatea ei, ca o coajă a unui minunat fruct, și nu ca promisiune a semințelor din miezul acestuia. Să fii capabil să rostești un o idee teologică înseamnă să înalți văi și să nivelezi înălțimi, să netezești suprafața aspirațiilor omenești și alături de cea a planului divin prin aceeași măiastră turnare a șapei dogmatice.

Ce vreau să zic este că suprafețele pot fi extrem de … profunde! Trebuie doar să știi să le mânuiești, să te apropii de ele într-un anume fel, pentru a le scoate în evidență tainele. Pablo Picaso, celebrul pictor spaniol, tocmai asta a făcut o viață întreagă: a învelit lumea din jurul său (unii zic că a „descompus-o”, mă rog, fiecare cu perspectiva sa) într-o suprafață a perspectivelor. Cine ar fi crezut că un obiect tridimensional – cum ar fi, să zicem, un chip de om – poate fi încapsulat într-un mod atât de profund de către o suprafață plană? În cinema, regizorul danez Carl Dreyer, a transformat și el chipurile de oameni în suprafețe (sunt de referință în istoria cinematografiei acele close-up-uri obsesive din  The Passion of Joan of Arc), ba mai mult, în filmele sale de maturitate (Ordet, Gertrud) chiar și peisajele devin imense întinderi, suprafețe ale lumii interioare a artistului și privitorului deopotrivă. Finalurile filmelor lui Tarkovski – în special din Andrei Rublev, Solaris și Nostalgia – convertesc senzațiile privitorului în suprafețe ale trăirilor umane pure, nealterate de cuvinte, de sensul clasic al înțelegerii analitice.

Acum, dacă v-am pus pe gânduri (de suprafață), închei cu o provocare: inima omului. E interesant de constatat în rândurile noastre ubicuitatea unei perspective a interiorității în ce o privește. Inima omului e undeva înăuntru, într-un loc greu accesibil, ascunsă sub o mulțime de alte suprafețe ale personalității și ale aperențelor. În această notă înțelegem și cuvintele Domnului, rostite lui Samuel: „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă”.[9] Noi privim în afară, la chip, la înfățișare, dar Domnul îl sondează pe om în profunzime. Așa să fie? Citind Scripturile, nu poți să nu observi că valoarea inimii omului este determinată în primul rând de conținutul ei: ce adună în ea, ce iese din prinosul ei, ce lăstari prind rădăcină acolo. Ni se sugerează că rostul inimii este să gestioneze valori, să fie un spațiu sacru al divinității; din păcate, adesea, sfârșește prin a fi înecată de gunoaiele lumii, nelocuibilă, părăsită duhovnicește. Vreau să spun: inima este ea însăși o suprafață, una a sufletului omenesc, a duhului ce ne animă pașii spre orizonturile lumii. O folosim intuitiv, așa cum folosim coala de hârtie în matematici, ca pe o întindere a inaccesibilului mister al ființei. Altfel, n-am putea să ne înțelegem condiția disperată, nevoia de Dumnezeu. Cine are minte de priceput să priceapă: Domnul se uită la suprafața ființei noastre, iar acest lucru, atunci când îl prinzi cu adevărat în inima ta, este unul cât se poate de PROFUND.

În rest, nu contează ce se vede în afară, important este ceea ce ai în inimă, mai zicem.

Serios?

[1] Psalm 136:6
[2] Câteva exemple: Psalm 104:2, Isaia 40:22, Iov 9:8, Ieremia 10:12, Zaharia 12:1
[3] Psalm 19:1
[4] Isaia 40:4
[5] Isaia 2:19
[6] 2 Corinteni 4:6
[7] Apocalipsa 2:24
[8] Deuteronom 11:24
[9] 1 Samuel 16:7

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la De suprafață – Dionis Bodiu

  1. alonewithothers zice:

    Doua scurte observatii pe moment:
    1. spatiul/suprafata in Biblie e o tema de aprofundat (ironie de circumstanta). Ma gandesc la definirea mantuirii in VT ca o iesire la „loc larg”. iata doar cateva texte spre discutie, pe langa cele mentionate de tine:
    – „Lărgeşte locul cortului tău; şi întinde învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile, şi întăreşte-ţi ţăruşii! Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii. (Isaia 54:2,3)
    – El m-a scos la loc larg, şi m-a scăpat, pentru că mă iubeşte. (Ps. 18:19)
    – ” ..şi nu mă vei da în mâinile vrăjmaşului, ci îmi vei pune picioarele la loc larg. (Ps. 31:8).
    2. Comentarii rabinice vechi la Geneza vorbeau despre faptul că omul a fost creat ca să stăpânească pământul în dimensiunea sa orizontală dar a fost creat ca să se teamă și să creadă în dimensiunea verticală (uriașii din Geneza 6 si Numeri 13, trupurile ”căzute” în pustie, Babel, etc.) – ai mai multe detalii in The Beginning of Desire. Reflections on Genesis. – http://www.amazon.ca/The-Beginning-Desire-Reflections-Genesis/dp/0805212396

    • Dyo zice:

      Mulțumesc pentru observații. Fără îndoială că există un spațiu mult mai larg pentru o reflecție aprofundată pe acest subiect (nu m-am putut abține …).
      1. poate greșesc, poate nu, dar mi se pare că orientarea ethosului ebraic (în întregul său) pare să caute mai mult de lărgirea orizonturilor – în cunoaștere, în relații etc – în timp ce spiritul grec era preocupat de esența lucrurilor, în profunzimea lor. De aici, văd astfel și un teren fertil de studiu asupra întâlnirii celor două în reflecția teologică a primelor secole de creștinism, chiar până la disputele cu privire la icoane, de ce nu …
      2. trebuie să fie și o cale de echilibru; mai degrabă înclin să cred că este vorba de un paradox; încă nu știu cu se gestionează astfel de lucru, dar mai cercetez; muțumesc pentru recomandare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s