Realități care ne influențează concepțiile creștine – Teofil Stanciu

Lista pe care o deschid aici e provizorie. E mai degrabă un fel de schiță. Un subiect de dezbatere și de aprofundare. Poate fi amendată în fel și chip. Însă constituie un punct de plecare și un prilej de discuție.

1. Predania. În contextul în care protestantismul a dat liber la interpretarea Bibliei, contestarea unei interpretări considerate abuzive devine din ce în ce mai greu de susținut. Așa că valorificarea înțeleaptă și legitimă a Tradiției teologice creștine se impune cu necesitate. Bătălia pe termeni, exegeza subiectivă, lectura ideologizată, hermeneutica aberantă – toate acestea pot fi atenuate dacă sunt trecute, în mod onest, prin filtrul unui exercițiu teologic vechi de 2000 de ani.

Felul în care asimilăm această tradiție ne influențează semnificativ concepția creștină asupra vieții și mai ales articularea ei în enunțuri coerente logic și valide doctrinar. Există contestatari onești ai Tradiției, care reinterpretează într-o cheie net diferită Biblia, după cum îi taie capul, dar există și contestatari necinstiți ai Tradiției, care o contestă, dar se folosesc de toate achizițiile ei cunoscute (canon, dogma ortodoxă, terminologie, istorie etc.).

2. Spiritul veacului. Módele timpului sunt decisive, se pare, pentru turnúrile surpinzătoare pe care le iau anumite dezbateri din perimetrul teologiei creștine. În mod reflex, ne uităm mai ales către progresiștii care încep să fie peste măsură de generoși cu diverse vicii – ei considerându-se chemați doar să iubească și nu să „judece”.

Dar la fel de bine ne putem uita către fundamentalisme de diverse tipuri și care sunt

în aceeași măsură o modă. Nu contează că este considerat retrograd sau expirat – această etichetare este, în esență, doar o încercare de discreditare a susținătorilor săi –, fundamentalismul este o modă incontestabilă. Și e în sine un pandant negator al spiritului veacului, o complinire necesară a lui. Căci, dacă n-ar exista manifestările fundamentaliste, unele dintre revendicările progresiștilor n-ar avea obiect ori nu ar căpăta ecoul scontat.

3. Banii. Din păcate, în teologia unor curente din cadrul diverselor biserici, banul a început să dețină un loc tot mai privilegiat. Dacă n-ați văzut oameni care și-au schimbat pozițiile odată cu sponsorii, bucurați-vă. Dacă n-ați fost nevoiți să ascultați predici debitate de finanțatorii clădirii sau a vreunei instituții parabisericești (care depinde de biserica dumneavoastră), sunteți niște privilegiați!

Finanțările reușesc această nedorită performanță de a dicta atitudini, curente de gândire, decizii strategice, poziționări publice, politici educaționale etc. Desigur că, în cazul fericit, e vorba mai degrabă doar de niște concesii (neesențiale), dar odată intrați sub imperiul acestor determinări, mă tem că e greu de distins, după ce se instalează rutina, între ce (mai) crede cu adevărat un om și ce susține pentru că trebuie să fie în acord cu sponsorul. Mai ales atunci când, chiar dacă nu împărtășește vederile finanțatorului, trebuie să-și păstreze rezervele numai pentru sine…

4. Experiența. Amprenta experienței este, cred eu, mult mai importantă decât suntem în general dispuși să admitem. Unii o folosesc ca argument cu valoare de scut – nimeni nu are dreptul să conteste experiența altuia – sau cu valoare persuasivă – dacă experiența mea spirituală m-a condus la această concluzie, atunci faptul acesta trebuie să dea altora de gândit.

În mediul evanghelic, experiența este un factor deloc de neglijat. Ponderea lui, în contextul unui stil de viață care privilegiază experiențele în detrimentul oricăror principii, este dificil de cuantificat, dar e cert că oamenii reacționează mai binevoitor la o poveste personală decât la un argument rațional rece. La fel de adevărat e și că o astfel de mărturie individuală poate stârni valuri de contestări iraționale și chiar de ură irepresibilă.

Am putea trece la acest capitol inclusiv păcatele. Fiindcă și ele modelează teologia în moduri destul de greu de sesizat. Neapărat trebuie adus aici un amendament: există păcate concurente care modelează teologii ce intră în conflict. De pildă, o teologie influențată de impuritate morală poate fi contracarată (aparent legitim, dar, pe fond, greșit) de o teologie influențată de autoritarism și obsesia controlului absolut. Regula rămâne aceea că orice păcat poate fi raționalizat și justificat teologic, în cele din urmă. Atâta doar că unele sunt păcate mai rudimentare și vizibile, pe când altele sunt mai subtile și mai bine disimulate, fapt ce nu le face mai puțin nocive.

5. Comunitatea. La modul ideal, comunitatea ar trebui să funcționeze ca un mediator interpretativ și ca un fel de ghid de bună purtare. Dar nu o dată, comunitățile se grupează pe criterii de afinitate și/sau adversitate față de alte comunități, definindu-se prin opoziție cu cei pe care, la rigoare, e voie să-i disprețuiești, să-i bârfești sau să-i judeci (explicit sau implicit).

Răsturnând perspectiva, posibilitatea de a atomiza la infinit comunitatea, eliminând orice opoziție, atrage după sine riscul considerabil de asociere cu oameni care gândesc similar în probleme importante (pentru ei). Dacă Tradiția nu e luată în seamă, dacă lucrurile importante sunt definite localist și îngust, sunt mari șanse să obținem o sectă sau o grupare situată în zona ereziei – fără ca cei ce fac parte din ea să știe sau să admită această clasificare.

6. Instituțiile. Cred că Denis de Rougemont făcea observația că, dacă există un adevăr, diavolul vine și face o instituție în jurul lui. Nu contest necesitatea instituțiilor, nici nu cred că sunt rele în sine. Dar se constată printr-o deducție logică elementară că însăși natura lor le face vulnerabile la tendințe dictatorile. Fără să intrăm în speculații nefondate, e suficient să luăm în calcul faptul că instituțiile lucrează cu funcționari cărora le oferă un loc de muncă (cum să faci o afirmație împotriva instituției când mai ai vreo 5 ani până la pensie și nu te mai angajează nimeni?), niște beneficii, un statut etc. În instituții există niște ierarhii, niște proceduri de lucru, o rutină. Toate, prea puțin spirituale în banalitatea lor zilnică și prea puțin conectate la realitatea sufletească a celor pe care îi deservesc.

N-ați remarcat, de pildă, că a devenit cvasi-obligatorie diploma pentru ordinarea în slujba pastorală? Sau că doctoratul pare a fi o condiție pentru accederea la nivelurile superioare ale organizațiilor reprezentative locale și naționale? Acesta este un efect al existenței instituțiilor. Instituțiile pot face politică, trebuie să-și asigure o formă de prezență publică, fac exerciții de imagine (chiar și atunci când nu vor sau nu știu că o fac). Toate aceste elemente impun o mentalitate și de aici până la a încerca inocularea unei paradigme în cei fideli instituțiilor e un pas nu chiar atât de mare.

7. Spaimele. Am ales să tratez separat acest subiect pentru că, deși se suprapune cu mai multe dintre influențele menționate anterior, există și o individualitate specifică. Și psihanaliza (dragă multora dintre detractorii creștinismului) și Biblia par să fie de acord că fricile dețin un rol important în evoluția individului și a comunităților – exista numărătoarea aceea care zicea că pentru fiecare zi a anului există câte un „Nu te teme” în Scriptură.

Ca să iau doar un exemplu curent, spaimele apocaliptice generează reacții dintre cele mai iraționale, atât printre inșii fără un crez prea bine definit cât și printre creștini. Obsesia pentru semne, nevoia de a le interpreta în amănunt, obsesia conspirațiilor etc. influențează atât paradigme teologice (și nu doar escatologia), cât și atitudini față de oameni și comunități.

Frica de necunoscut este un alt cui al lui Pepelea. Din cauza ignoranței, destule paradigme teologice se dezvoltă bizar, cultivând ura sau disprețul față de diverse categorii de oameni. Tot ce e nou, tot ce e mai complex, tot ce e mai dificil de înțeles devine astfel condamnabil sau suspect. Teologia se formulează în funcție de spaima discret camuflată ca sfințenie sau fidelitate față de Scriptură.

8. Individualismul. Nu individualismul în sine reprezintă o problemă, ci felul în care este folosit în comunitate și în teologie. O asociere catastrofală, dar nu chiar rară, e cea dintre individualism și orgoliu. Riscurile se amplifică semnificativ, evident, în acest caz.

Nu doar felul în care ne raportăm la ideea de individ va modela concepţiile pe care ni le formăm, ci şi felul în care ne percepem şi ne valorificăm propria individualitate în relaţie cu comunitatea va determina ce alegem să credem. Ceea ce credem despre persoana umană în general va influenţa felul în care ne vom raporta la semenii noştri și felul în care ne înțelegem pe noi înșine.

9. Pactul nostru cu realitatea. Cu toţii facem un pact cu realitatea. Știm prea bine că viața noastră este, pentru noi, așa cum ne-o amintim. Dar aceste amintiri nu au cum să păstreze fiecare detaliu al unui eveniment, fiecare mică decizie ce a precedat o decizie mare și importantă. Însă nu avem cum să ținem minte tot. Ceea ce ne amintim însă reflectă, dincolo de capacitatea psihicului de a uita, pactul pe care l-am stabilit cu realitatea. Sunt amintiri pe care am preferat să le dosim, iar altele pe care le privilegiem.

Pe lângă asta, atunci când ne povestim viața, noi o interpretăm, fiindcă o privim retrospectiv și avem date pe care nu le știam la momentul când am trăit un eveniment. Această interpretare reflectă iarăși relația noastră cu realitatea. E pur și simplu imposibil ca acest târg cu realitatea să rămână în afara felului în care ne definim credința și teologia. Și nu doar că ne influențează credința sau teologia, dar este foarte aproape de miezul lor, de vreme ce credința e fundamentală pentru existență, iar teologia e un cadru conceptual în care ne interpretăm viața sau ne proiectăm principiile.

10. Adevărurile subiective. Mi se pare foarte interesant – și totodată ilustrativ – faptul că adesea inițiatorii unor noi grupări sau secte susțin sus și tare că există un singur adevăr – al lor, evident! – biblic sau teologic. În esență, ei au dreptate, însă adevărurile biblice sunt întotdeauna interpretate. Sunt de acord că există interpretări mai plauzibile, mai biblice și mai aiuristice, dar întotdeauna va exista și o nuanță culturală strecurată în culoarea adevărului. De exemplu, cei mai mulți creștini nu au nicio problemă cu sistemul bancar, cu toate că în Biblie există precizări explicite împotriva „cămătăriei”. Deși la început băncile erau privite cu suspiciune – dacă e să-i dăm crezare lui Max Weber – acum sunt niște instituții onorabile și bisericile fac depozite bancare cu dobândă în mod curent. Undeva a intervenit o mutație care a scos practica dobânzilor din zona gri și a legitimat-o.

Pentru cine e dispus să-și analizeze aceste determinări, se conturează deja o grilă prin care își poate (re)evalua opțiunile. Conștientizarea rădăcinilor propriilor convingeri poate fi un prilej de a înțelege care sunt mizele importante și care sunt chestiuni de ordin secundar. Chiar dacă nu schimbă nimic fundamental, un astfel de efort limpezește niște lucruri și împrospătează vederea. Și înspre înăuntru, și înspre înafară.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s