Cum discutăm despre homosexualitate – dezambiguizare în cheie creștină – Teofil Stanciu

Legea și statul

Un prim palier al discuției, mai ales în aceste zile, este cel legal. Aici s-au dat bătălii aprige și aici e zona în care s-a impus dreptul cuplurilor de același sex de a se „căsători”. În principiu, statul își poate legifera moralitatea în fel și chip. Și nu o dată creștinismul a făcut opinie separată în această chestiune.

De obicei, aici se argumentează cam așa: statul nu are dreptul să modifice definiția unei instituții pe care nu a inventat-o. Argumentul ar fi valid doar dacă legiutorii și reprezentanții statului care dau legile ar împărtăși convingerea creștină că instituția căsătoriei este o idee divină. Înainte ca un astfel de argument să poată fi avansat, ar trebui să existe o bază (măcar) morală comună.

Dar există și o observație ce poate fi făcută aici. Statul a legiferat drepturi care nu sunt de sorginte divină (cum ar fi drepturile de autor), dar pe care acum creștinii le susțin. După cum, tot statul a interzis drepturi fundamentale ale oamenilor (libertatea de exprimare, libertatea de conștiință etc.). Deci statul se atinge mereu de drepturi în funcție de modă, vremi, moravuri și oameni.

La nivel de norme legislative, trebuie formulate argumente care să îndeplinească criteriile specifice. Un subiect aparte, dar care se încadrează tot aici, e cel legat de legitimitatea unei norme de conduită socială care este impusă prin decizia unei instanțe (fie ea și supremă) în detrimentul unor referendumuri.

Alegere sau predispoziție?

Am auzit pe unii că sugerează că homosexualitatea este o alegere. Sunt mai multe contraargumente aici.

Pornesc de la faptul (evident de la sine în cele mai multe cazuri) că nu văd cum ar putea cineva să aleagă cu aceeași convingere să fie gay sau heterosexual dacă nu cumva are deja o predispoziție. Ca să treci „granița”, îți trebuie ceva ce lipsește celor mai mulți dintre noi (și e bine că-i așa). Câți sunt cei pentru care e totuna dacă iubesc un bărbat sau o femeie?

Pe urmă, singura organizație despre care am cunoștință și care își propusese să-i „vindece” pe homosexuali a sfârșit într-un eșec răsunător. Însuși liderul acestei organizații a avut „coming-out-ul”, declarându-se gay.

Un alt argument e acela că până și un reprezentant al conservatorismului rigorist, precum Al. Mohler, nu susține că homosexualitatea ar fi o alegere deliberată. Cel mai probabil, există niște determinări (rămâne încă de stabilit natura lor certă) ce sunt imposibil de controlat de către cel în cauză. Că e vorba despre genetică, că e vorba despre influențe în viața intrauterină sau din copilăria timpurie, fapt e că trec dincolo de posibilitatea lor de control și de alegere.

De aici trebuie pornit cu discuția, nu de la o eventuală și presupusă alegere deliberată. Chiar și un minim exercițiu de imaginație ar trebui să-l facă pe orice heterosexual să înțeleagă că astfel de „alegeri” nu vin deloc doar ca răspuns la vreo propagandă sau pentru că altcineva zice că ar fi „ok” să fii gay. Chiar poate trece cineva în cealaltă tabără doar pentru că i se sugerează că nu e nicio problemă? Mi se pare superficială o astfel de teză.

Unde vorbim totuși despre alegere este când trecem de la predispoziție la comportament (vom reveni la acest subiect). E adevărat că educația poate influența atitudinea față de homosexualitate și că poate împinge oamenii spre diverse „experimente”. Dar, iarăși, homosexualii insistă pe faptul că preferința pentru cei de același sex este atât de puternică încât nu se pot opune. Totuși, influența educației asupra percepeției tuturor temelor din sfera sexuală nu este de neglijat.

Love win(k)s?

Când cineva este foarte convins că iubește ceva, e imposibil să vii și să-i spui că, de fapt, nu simte ceea ce știe el că simte. Deci dacă un homosexual afirmă că iubește pe cineva de același sex cu el, nu avem vreo bază să contrazicem ceea ce spune. Am putea insista că minte, dar dacă nu minte și chiar simte că e îndrăgostit(ă)? Singura bază solidă ar fi să susținem că e un om bolnav, dar atunci se iese din sfera responsabilității. Și oricum, cam degeaba mai faci morală unui bolnav, prioritar devine tratamentul.

Se poate construi o filosofie întreagă îndărătul cauzelor care vor fi determinat pe cineva să se îndrăgostească de un individ de același sex, însă toată această discuție e una teoretică. Ea poate furniza o explicație, dar nu și un antidot.

În ciuda faptului că vorbim despre dragoste însă, există limite chiar și pentru sentimentele nobile. Există îndrăgosteli patologice, există relații interzise (a se vedea cazul incestului). Teoretic, dragostea poate apărea oriunde – după definiția acreditată chiar de promotorii drepturilor –, dar, în sine, dragostea poate cel mult să își pledeze cauza, nu să se constituie ca unică justificare. Dacă cineva omoară din dragoste, tot crimă se cheamă – atâta că îi spunem crimă pasională.

Ce vreau să evidențiez e faptul că mereu apar niște (de)limitări, chiar și acolo unde se sugerează că ar trebui să dicteze „numai iubirea, doar iubirea”.

Unde mai e păcatul?

Ei bine, păcatul, în sens creștin, survine acolo unde predispoziția și dragostea reclamă justificarea comportamentului homosexual. Nimic nu e socotit legitim în creștinism exclusiv prin faptul că e predeterminat sau învelit într-un sentiment nobil. Cleptomanie, alcoolism, poligamie – pot fi toate atestate științific până la nivel de moștenire genetică incontestabilă, dar ele nu devin prin însuși acest fapt accepabile moral sau dezirabile.

Poate că nu vi se pare că e chiar atât de grav, dar egoismul însuși, care este sigur o trăsătură comună tuturor oamenilor, este condamnat în creștinism. Or dacă acele vicii fundamentale, care ne orientează în chip definitoriu ființa încă de la naștere, nu sunt validate prin faptul că sunt adesea mai presus de controlul nostru, atunci nici un alt păcat nu poate fi trecut în altă categorie doar pentru că e în firea omului.

Argumentul se poate construi și din altă parte. Omul este născut „în păcat”, iar în interpretarea teologică clasică, asta înseamnă că poartă în el însuși ceva ce îl predispune să păcătuiască. Omul nu a ales să fie așa, ci a moștenit această natură coruptibilă. Dar ea nu legitimează comportamentul desfrânat. Nici măcar societatea libertăților nu vrea criminali, violatori, tâlhari, criminali, proxeneți liberi pe stradă. De ce? Dacă toate aceastea ar fi predispoziții înnăscute, de ce să fie lipsiți de împlinirea lor?

În plus, cred că putem afirma că nu toți oamenii sunt în egală măsură vulnerabili la toate păcatele. Fiecare are câteva „puncte slabe” mai pronunțate. Iar unii luptă poate viața întreagă cu slăbiciunile lor. De ce ar trebui să facem o excepție pentru anumite păcate și să le acceptăm ca fiind admisibile? Adulterinii ar trebui să se considere discriminați! Și ei îndeplinesc și condiția iubirii, și pe cea a predispoziției.

Ar mai fi de adăugat aici și faptul că există creștini cu tendințe homosexuale (cu predispoziție sau cum doriți s-o numiți), dar care consideră ei înșiși că, în raport cu învățătura creștină, comportamentul homosexual este un păcat. Așa că luptă și ei, în rând cu alții, cu alte păcate, cu problema lor.

Atenție! Când la argumentul că „nu eu am ales să fiu gay” se adaugă și ideea că această practică trebuie acceptată pentru că „nu face rău nimănui” (spre deosebire de alte păcate enumerate mai sus), ieșim din sfera teologico-biblică și pășim în sfera socială. Păcatul rămâne păcat chiar dacă contribuie la progresul socio-economic (așa cum se întâmplă, de pildă, cu lăcomia, invidia, vanitatea, mânia etc.), deci inofensivitatea lui nu constituie un argument valid decât, repet, în sfera socială, a bunei vecinătăți.

Chiar și aici însă avem probleme atunci când se încearcă o îndoctrinare sexuală prin școlile publice sub pretextul „educației sociale”.

Unde tragem linia totuși?

Nu putem impune morala noastră altora. Nici măcar în biserică nu se poate impune morala strictă a unuia la toată comunitatea. Cu atât mai puțin în societate. Indiferent de repulsia unora sau părerea altora despre homosexuali, ei trebuie respectați ca oameni ce au dreptul să fie așa cum sunt.

Când însă vin să ceară binecuvântarea bisericii, e destul de limpede că nu pot fi căsătoriți religios, nici nu pot fi absolviți de păcat în virtutatea iubirii sau a predispoziției.

Să fim însă realiști. Ei pot foarte probabil să găsească biserici mai binevoitoare la acest capitol, care vor fi dispuse să le oficializeze și religios relația. Deși nu pot să fiu de acord cu așa ceva, trebuie făcute măcar două observații aici.

Întâi, cununia religioasă și cea civilă de la noi sunt, îndeobște, contopite într-o singură ceremonie oficială în America. De aici și izvorăște problema „căsătoriei” în biserici. Dacă aceste două oficii ar fi independente, ar fi mai clar cine vrea doar un document sau vrea și binecuvântare.

Pe urmă, această bunăvoință nelimitată încearcă să rezolve problema excluderii și a repulsiei manifestate public de către mulți creștini conservatori. Aici e o hibă care trebuie îndreptată. Chiar dacă la nivel… estetic e mai dificil de suportat un păcat ca homosexualitatea, nu e cazul să-l punem în fruntea ierarhiei păcatelor, fiindcă riscăm să fim ipocriți și toleranți cu alte păcate care sunt la fel de grave.

Citeam despre o biserică în care, deși toată lumea știe că se predică este împotriva păcatului homosexualității (deci a comportamentului homosexual), homosexualii continuă să vină, fiindcă pastorul știe cum să interacționeze cu ei, fără să facă vreo concesie teologică.

Avem noi vreo problemă?

Eu cred că avem mai multe. Una e aceea că adesea reacționăm strict repulsiv și fără să cunoaștem prea bine datele problemei. Am auzit că homosexualii se căsătoresc, sărim apocaliptic până la tavan și invocăm focul divin. Se poate și așa, dar s-ar putea să nu fie totuși singura reacție legitimă.

Altă problemă e că nu reușim să tratăm homosexualitatea ca pe un păcat „egal” cu celelalte. Mulți lideri creștini par mult mai oripilați de homosexualitate decât de iubirea de bani, mândrie spirituală, minciună și manipulare, lăcomia deșănțată care macină de ani mulți creștinismul occidental. Nu poți scoate țap ispășitor pentru cataclismica pedeapsa divină anunțată un singur păcat. Nu există păcate izolate în societăți atât de îmbuibate și de preocupate dee sine ca a noastră!

Chiar și în Sodoma și Gomora, dacă privim puțin contextul, se poate observa lesne că prosperitatea l-a atras pe Lot către zona respectivă. Iar dacă tot vrem să dăm „sodomiei” o interpretare, poate că ar fi mai adecvat să o vedem ca un soi de rafinament al decadenței. Acolo unde homosexualitatea e privită cu simpatie, ca o „fiță”, sigur există multă bunăvoință și față de multe alte păcate.

Obsesia apocaliptică trădează parcă mai degrabă teamă. Dar parcă totuși nu-i stă bine Bisericii, ca „Mireasă a lui Cristos” ce se află, să fie cuprinsă de frica militanților gay. Creștinii ar putea, la fel de bine, să vadă că le stă la dispoziție un mare „ogor” de lucru.

Se mai poate face totuși ceva?

Eu cred că DA! Totul e să hotărâm la ce nivel operăm și să încercăm să delimităm (măcar în scop pedagogic) palierele.

Indignare. E permis să ne indignăm, să ne manifestăm dezaprobarea, dar bine-ar fi să nu ne blocăm aici.

Acțiune. Aici există mai multe feluri de a acționa. De pildă, cred că ar fi bine de stabilit dacă se vrea confruntare, evanghelizare, acțiune politică etc. Chiar dacă se folosesc strategii combinate, acestea e bine să fie clare în mintea celui care le folosește. Când vrei să aduci argument legal, nu îl formulezi în predici; iar dacă vrei să dialoghezi, îți faci temele și nu vii doar cu prejudecățile proprii (bine garnisite cu verste) etc.

Am convingerea că, deși legile pot proteja o societate de anumite pericole și derapaje, adevărata transformare tot prin schimbare lăuntrică se obține. Iar aici biserica are un teren de acțiune nelimitat. Misiunea și evanghelizarea pot schimba modele culturale în mod autentic.

Creștinii pot, de asemenea, să lase „familiile” homosexuale fără posibilitatea de a înfia copii. Pastorul de la Moody Church, Erwin Lutzer, îndemna creștinii să fie primii care se prezintă să înfieze copii.

E foarte clar că va trebui luptat împotriva propagandei sexuale din școli care, uneori, e pornografie în stare pură. Asta va veni curând și peste români, nu e cazul să ne culcăm pe o ureche. Va trebui ca școlile confesionale și profesorii care se declară creștini să aibă un cuvânt de spus aici.

Important mi se pare să nu promovăm atitudinea resemnată (care răzbate uneori din mesajele apocaliptice), de învinși. Victoria militanților gay este una care nu schimbă obiectivele fundamentale ale Bisericii. Cu siguranță, ar fi bună o reexaminare de sine și o asumare a erorilor, dar să nu fie însoțită și de o ieșire din viața publică și de refugierea într-un izolaționism pretins evlavios.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s