File din memoria baptiştilor români din Ungaria – Mihaela Bucin

Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta şi copiii voştri să povestească copiilor lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma! (Ioel, 1:3)

În rândurile care urmează, îmi propun să prezint câteva aspecte legate de comunităţile baptiste româneşti din Ungaria. În anul 2005 apărea la Budapesta lucrarea lui Jakab Attila, Többszörösen kisebbségben. A magyarországi román kisebbség vallási arculata és az ortodox egyház társadalmi szerepe (De mai multe ori în minoritate. Profilul religios al românilor din Ungaria şi rolul bisericii ortodoxe în societate). Referindu-se la cultele neoprotestante şi la relaţia acestora cu ortodoxia românească din Ungaria, autorul lucrării menţionate face următoarele observaţii legate de modul în care nevoia individuală de identitate spirituală influenţează relaţiile tradiţionale, într-o comunitate etnică şi naţională minoritară:

„Pluralismul religios care a apărut în cadrul minorităţii româneşti din Ungaria se leagă, de fapt, de protestantism. Acest lucru reprezintă întreruperea perceperii ortodoxiei ca îngemănarea religiei şi a identităţii naţionale, căci alteritatea, respectiv, alegerea personală a modului de satisfacere a nevoilor spirituale în societate, dovedesc nevoia de individual (…). Astfel, se resimt acel progres şi acea schimbare de atitudine specifice perioadei contemporane. Anumite culte şi religii îşi pierd efectul sau caracterul naţional exclusivist

iar pentru omul care caută spiritualitatea trecând dincolo de simpla afiliere sociologică, devine naturală adoptarea acelui cult sau a acelei religii care îi îndeplineşte cel mai bine nevoile sufleteşti. Fără îndoială că localitatea majoritar românească Micherechi, prin pluralismul său religios (ortodox, baptist şi penticostal) este exemplară pentru tipul de progres amintit. În plus, aceste comunităţi protestante pot fi privite, de fapt, ca nişte minorităţi ale minorităţii, faţă de care însă, ortodoxia trebuie să se comporte ca o majoritate tolerantă”

Pătrunderea baptismului în comunităţile româneşti din Ungaria nu s-a produs ca urmare a unui eventual dezechilibru spiritual indus de separarea de marea masă de români din Ardeal şi Banat, prin trasarea graniţelor de la Trianon, când intelectualii români, pedagogi şi preoţi, temându-se de eventualele represalii ale Ungariei rămase fără teritorii vaste, s-au refugiat în România. Primele convertiri printre românii din Ungaria s-au întâmplat încă la finele secolului al XIX-lea. La începutul anilor 1870, ajunge în Câmpia Ungară Novák Antal/ Anton Novac, un croitor de la Budapesta care făcuse cunoştinţă cu învăţătura baptistă în anii 1860. Se converteşte şi începe să răspândească Biblia, de fapt, se ocupă cu colportarea de Biblii şi lucrări creştine. Astfel ajunge în valea Barcăului, în valea Crişurilor, până la Salonta şi Gyula. Vorbitor de maghiară şi germană el învaţă în scurt timp şi româneşte. Împreună cu discipolul său Mihai Cornea – Kornya Mihaly din Salonta, ei sunt cei care înfiinţează primele grupări baptiste şi organizeză primele botezuri noutestamentare în Câmpia Maghiară.

În volumul Biserica Baptistă din Chitighaz, Ştefan Cioca, farmacist şi prezbiter baptist, precizează că prima localitate românească (din Ungaria de azi) în care a început o misiune baptistă, a fost Chitighaz – în iarna anului 1891, prin intermediul fraţilor de la Curtici. Din păcate, în ultimele decenii, şi în Biserica Baptistă din Chitighaz, cum la nivelul întregii naţionalităţi româneşti din Ungaria, procesul asimilării lingvistice este foarte înaintat. Şi odată cu dimesiunea identitară etnică, adunarea a pierdut şi mulţi credincioşi, mai ales că în localitate s-a înfiinţat în ultimele două decenii şi o biserică penticostală, şi una adventistă, cu servicii în limba maghiară.

Biserica Baptistă Română din Micherechi a fost înfiinţată în 1921, când s-au botezat primele opt persoane. La începutul secolului al XX-lea, românii din acest sat îşi trăiau identitatea în mod natural, spontan. Mulţi dintre ei, mai ales femeile, nu prea ştiau ungureşte. Era o lume pauperă şi dornică de a depăşi barierele sociale, dar lipsa posiblităţilor materiale le îngrădea dreptul la ascensiune, precum şi la educaţie. În Micherechi, baptismul a avut un rol civilizator. Credinţa a început să schimbe vieţi, familii, relaţii interumane. Apoi mentalitatea faţă de învăţătură, de muncă, în general. În adunare se cântă, se spun poezii, se fac mărturii, se ţin predici în limba română îngrijită. Efectul pozitiv al fenomenului baptist pentru Micherechi a fost potenţat de înfiinţarea Oastei Domnului, care are multe principii comune cu baptismul: trăirea evanghelică, percepţa biblică asupra păcatului, a iertării, a viitorului, cumpătarea, smerenia.

În anii privării de liberate spirituală, comunităţile creştine româneşti din Ungaria au avut un rol important în susţinerea în credinţă a fraţilor de neam şi limbă din România. O parte însemnată a Bibliilor şi a literaturii creştine de colportaj a intrat în ţară prin mijlocirea acestor comunităţi evanghelice din Ungaria, în special din Micherechi şi Chitighaz. Repertoriul de povestiri pe care pocăiţii români din Ungaria îl deţin în legătură cu anii în care în satele lor veneau noaptea acele furgonete cu pereţi dubli din Germania, descărcau sute de volume de literatură creştină, după care porneau imediat înapoi, este inedit şi fascinant. Exista o adevărată reţea dirijată prin legătura şi corespondenţa cu persoane din ţările libere, cum ar fi Ieremia Hodoroabă, pastor al Biserici Baptiste Române din Paris şi realizator al emisiunii „Glasul Îndrumătorului Creştin”, de la Trans World Radio Monte Carlo, pe care mulţi micherecheni o ascultau zilnic.

Povestirile de viaţă despre acea perioadă eroică, în care pocăiţii din Micherechi transportau cu diverse strategii, Biblii peste hotar, circulă în cadrul comunităţii, generaţiile mai tinere le cunosc, şi încă le apreciază. Iată cum prezintă acest tip de solidaritate etnică şi confesională în faţa interdicţiilor din România, o tânără de 25 de ani din Micherechi, care cunoaşte relatările despre depozitarea şi trecerea peste graniţă a bibliilor din povestirile părinţilor (ea este studentă în România, în prezent, informaţia are formă scrisă)

„În vremurile cele mai negre ale comunismului, în adunarea baptistă din Micherechi s-au recitat poezii, s-au cântat cântece pe versurile poeţilor români creştini (Traian Dorz, Nicolae Moldoveanu), condamnaţi şi închişi în temniţe. Deseori, românii baptişti din Micherechi s-au gândit, au discutat, dar, mai ales, s-au rugat pentru fraţii lor din patrie, au participat, chiar punându-şi viaţa în pericol, la răspândirea cărţilor creştine printre fraţii din România. Din relatările verbale ale bătrânilor adunării ştim că în ciuda greutăţilor de circulaţie, micherechenii au căutat să aibă relaţii cu bisericile baptiste româneşti de dincolo de graniţă, în România. Mergeau în comunităţile din România pe jos, cu trenul, cu bicicleta ori cu căruţa. Şi în perioada hortystă, şi în cea comunistă, biserica a dus lipsă de literatură creştină: carţi, biblii traduse în limba română. Toţi acei fraţi de peste hotare care au reuşit să ajungă la Micherechi, toţi aduceau cu ei şi publicaţii de evanghelizare în limba română. În perioada comunistă, fraţii din Micherechi făceau şi ei, la rândul lor, acelaşi lucru, fiindcă românii din ţările apusene trimiteau literatură religioasă, românească în comuna noastră, iar noi o introduceam în România. Deşi riscul era mare, căci autorităţile au interzis circulaţia cărţilor creştine, mai ales a celor în limba română. În perioada comunistă, în anul 1975, conducerea Cultului Baptist din România a trimis o invitaţie baptiştilor din Micherechi, chemându-i să participe la congresul cultului, organizat la Bucureşti. Nici nu vă puteţi închipui ce a însemnat acest lucru! Micherechenii au răspuns afirmativ şi au trimis o delegaţie la Bucureşti.”

Următoarea mărturie aparţine soţilor Petruşan, din Biserica baptistă din Micherechi, care au fost activi în transportul Bibliilor peste graniţă, în anii 1980:

„Literaturi româneşti veneau de la Monte Carlo. A fost aşa, o predică. Şi tânu a auzit-o. (- Cine a fost tânu?) Bunicul, Teodor Petruşan. Şi la radio Motecarlo Ieremia Hodoroabă spunea totdeauna adresa: căsuţa poştală numărul 41 – şi acum o ştiu. Că cine are nevoie de Biblii să scrie aice ş-aice. Şi tânu o scris carte pă poştă. Că n-o stiut el aşe scrie, că o avut 2 glase. Câteva propoziţii. Că la noi a fi lipsă dă Biblii şi dă cărţi dă cântări. Ş-au primit scrisoarea, ş-apăi vinitu-o aciia, i-da? N-am adus chipurile, avem chipuri cu grupa dă tineri care ne-o adus Biblii. Or vinit cu microbus, până acole eu nici n-am văzut microbus. Or vorbit mnemţăşte, nu ne-am înţeles, numai or arătat aşa, unde era ascunse… Şi în microbus o fost saci şi saci plini dă biblii şi de cântările evangheliei, alea negre. Şi Harfa Evangheliei, că noi le-am legat keményifedő (înseamnă copertă tare) apoi. Microbusu avea tetőtartó (vrea să spună tavan dublu). Şi Biblii d-aşte, noul-vechiul, nou testamenturi şi brosurak multe, multe… Le-am pus în casă, unde era covorul cel mare, le-am golit ca p-o căpiţă dă fân. Noi eram tânăruţi, măăă d-a cea fi, a veni poliţia pă noi… Ei pentru români le-or adus mai tare, că şi la noi o fost lipsă, da nu aşa ca la Românie.

Pă bunicu l-o băntălit că în România nu este Biblii. Şi la alte căşi erau depozite, cărţi, lemez. Plăci de picup cu predici. Şi le-am zâs: haida prunci, să vă culcaţi sau să mâncaţi ceva, dar n-au vrut au plecat înapoi…

Şi un prunc al lui Marişcaş de la Salonta o lucrat la oloi, la sonda de petrol… Sonde erau pe lângă graniţă. Când era de serviciu noaptea Teofil meream cu Lada până la tablă, am astins lămpile, şi ne-am dus cu Mihaie prin iarba soarelui cu sacu în spate, muult , până la zőldhatar (főéia verde). Până la făşie… Întuneric, greleeee. Într-on loc o fost nadă, un gropoi, ca norocu n-o fost apă. El ne-a făcut semn cu lampa când treceau aşa grănicerii cu arma şi erau departe, şi Teofil purta sacii cu motoru, avea o Mobră… Era periculos, că era tensiune maximă între România şi Ungaria, grănicerii aveau armă şi poruncă să tragă… dacă pe noi ne prindeau, ne luau sama, pe noi ne împuşcau şi spuneau ceva… Da nu numa odată, dă mai multe ori au venit, şi tăt alţii.”

Ca etnolog, aş dori să întocmesc un volum cu astfel de file de memorie, de istorie orală, personală şi colectivă, despre perioadele încă vii în amintirile fraţilor. Altfel, se vor pierde, cum probabil multe s-au pierdut, fiindcă nu luăm aminte la îndemnul psalmistului: „Povestiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!” (Psalmii 196:3)

NOTĂ

Orientarea spre cercetarea acestor aspecte, terminologia, o serie de informaţii şi multe idei mi le-am însuşit de pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, cu permisiunea acestuia: