Poeme – Ruben Bucoiu

piatră de betel

încep să mijesc adevărul acesta:
tu eşti mai grozav decât…
ce faci?
Dumnezeule dă-te jos din ceruri
pentru ce te-ai cocoţat acolo de zici că te-am speriat
prinde capătul ăsta de funie ce-s eu
bucata asta de treaptă…

când mă simt apăsat îmi simt rostul
iar când sunt călcat în picioare
poate că se-ntâmplă numai şi numai
ca să urci şi să cobori tu

magazinul din colţ nu mai vinde pietre de betel
iar pe mine nimeni niciodată nu m-a strigat iacov
n-am şchiopătat din şold şi
nu m-am luat la trântă cu îngerii
însă încep să mijesc
adevărul acesta

n-am ajuns încă!

de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung
Dumnezeule?
voi ajunge sufletul vechiului
şi-l voi şi depăşi?
voi ajunge din urmă din-noul?

cusută gura inimii mele
cusută cu firul multor tăceri
stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată
în lacrimi se-neacă în ele
în gustul amar de tăcere

mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor
nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei
cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă
fără lumina niciunui foc
fără cutie poştală
fără scrisori
fără veşti, fără joc…

ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi,
Dumnezeule?
ce-am s-ajung
…în ce înţelesuri ?
un punct într-o margine de cuvânt sau
nişte puncte într-o suspensie:
o lipsă de urme
în urma unor lipsuri de mersuri…

joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei
ce-ai să câştigi?
care ţi-e marea dorinţă, ce vrei?

împarte cu mine ziua victoriei sau
măcar taie în mine un procent
nişte minute nişte ore nişte secunde
despică burţile nerostirilor până-n tăceri
desparte tăierea celor două tăişuri
din sabia cuvântului tău
rupe rămânerea-n urmă de-ajungere
mai noul de mai noul de ou…

voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi
latura stângă
lunga faţă a întunericului
cu înecarea oxigenului în h2
plimbările tale cu spatele
funia ‘nodată în buricul pământului
dedesubtul plimbărilor
întâiul răsărit
al cuvântului…

la mormântul celei de-a treia zile

murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de ţărână
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toţii hohotind
…de bucurie

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s