Primele imagini de la aşa-numita „revoluţie” din 1989, le-am văzut la televizorul alb-negru al unui vecin. Un televizor Opera, cu lămpi. Din când în când, trebuia închis, pentru că se supraîncălzea. Apoi pornea greu, că trebuia să se încălzească la loc. Din fericire, şi aparatura din studiourile TVR se supraîncălzea şi toată lumea lua o pauză. Necesară. Nimeni nu era antrenat să zacă ceasuri întregi în faţa televizorului. Nici logistica, nici infrastructura casnică nu erau suficient de bine dezvoltate şi adaptate.
Pentru noi, copii, culorile televizorului deschideau o lume distinctă care nu avea legătură cu viaţa noastră, o realitate paralelă şi fabricată. Însă foarte atractivă, de obicei. Dar de data asta, lucrurile stăteau altfel, pentru că, prin fire nevăzute, însă puternic resimţite, realitatea se lega de televizor. Mai precis, realitatea se infiltrase în cutia cu irealităţi.
Oamenii din televizor aveau feţele gri. Vorbeau din gri. Protestau în gri. Se speriau în gri. Se bucurau în gri. Se rugau în gri. Clădirile erau predominant gri. Dar în ele au apărut curând nişte găuri negre, ameninţătoare. Din găurile negre ale pereţilor ieşeau spaime şi moarte.
Soldaţii erau de un gri ce bătea spre negru. La fel şi taburile lor. Şi armele lor. Păreau foarte potriviţi pentru rolul de autori ai găurilor negre din ziduri. Dar nu se ştia cu precizie. Se vorbea despre terorişti. Mi-i imaginam negri, că acţionau probabil noaptea. Sau transparenţi, dacă nu-i vedea nimeni niciodată.
Sângele era negru. Exact ca găurile din pereţi. Şi se întindea peste griul caldarâmului. Ca o ameninţare. Ca o cobe. Al cui era? De ce curgea parcă în zadar? Cobea a avut dreptate. Nu se prea ştie nici până azi. Mai mult se presupune.
Noaptea, aparatura învechită a televiziunii ceda de la suprasolicitare. Ieşeam afară în întuneric. Şi întunericul de atunci era unul de calitate, fără iluminat stradal. Tulburat numai dacă dădea Dumnezeu să fie senin. Bezna de afară semăna apăsător de mult cu negrul din televizor.
Zile întregi şi lungi de aşteptare gri. Mai rar, foarte rar, albă. Nici nu ştiu de ce îi zicea alb-negru, fiindcă albul exista mai mult în mintea noastră, ca să deosebim diversele nuanţe de gri şi de negru.
Am mers de Crăciun la colindat. O ceaţă deasă ne-a însoţit anume parcă să nu ne lase să scăpăm de senzaţia pe care ne-o dădea griul televizorului. În ceaţă rememoram ameninţările cu securişti care ar vâna pe oricine iese noapte din casă. Am supravieţuit. Om fi cântat mai precaut, cine ştie?
Multă vreme mi-a fost imposibil să-mi imaginez evenimentele din ’89 altfel decât gri. Inclusiv sub raport moral. Un gri contagios, copleşitor.
Era nevoie de un salt de imaginaţie pentru a ieşi de sub imperiul griului şi a ajunge în adevărul culorilor şi al luminii. În lumea nunaţelor reale.
Încă nu sunt sigur că am plecat cu totul din acel gri. De pildă, Brucan mi-a rămas multă vreme gri. Trupurile împuşcaţilor, crucile din cimitir, familiile plânse, FSN-ul, alegerile din mai 1990. Toate au sunt în nuanţe de gri şi negru funerar. Piaţa universităţii. Gri cu inserţii agresive de negru de mină.
Toate cuvintele acelea precum: democraţie, pluralism politic, alegeri libere, economie de piaţă, deţinuţi politici, libertate etc. aveau sonoritate de radio bruiat şi culoare învariabil gri. Cu diverse nuanţe.
Râdeam gri. Fiindcă, după „revoluţie”, au început să se dea comedii străine la televizor. Dar fundalul rămânea gri. Şi desenele animate tot aşa le vedeam. Încă mulţi ani după aceea.
Televiziunea în culori nu cred că a reuşit să ne scoată griul acela din cap. Din suflet. Din felul în care percepem viaţa şi lumea. Mai ales când privim în urmă.
Paradoxal, pentru generaţia mea, distracţia televizată era gri. Iar viaţa reală multicoloră. La meciuri, comentatorii precizau că o echipă are echipament deschis sau închis la culoare. Ca să ştim cu cine (să) ţinem.
Libertatea ni s-a înfăţişat mai întâi în gri. Iar pe urmă a trebuit să ne străduim să-i înţelegem progresiv culorile.
Revista România Evanghelică 