Le-am amestecat rău de tot. Amestecat va fi și textul ăsta. Dar așa a fost și realitatea acestor zile derutante. Evenimente imposibil de prevăzut în urmă cu doar câteva săptămâni răstoarnă guverne, percepții, ierarhii etc.
Moartea violentă și spectaculoasă pare, în lumina anilor recenți, unul dintre cei mai puternici declanșatori de reacții în societățile occidentale. Multe subiecte suscită interes, dar morțile sunt sigure, mai ales atunci când se poate stabili și o vinovăție corelată cu moartea.
E de așteptat ca vinovățiile să nu să fie stabilite prin consens. Ba chiar e foarte normal ca fiecare, în funcție de ideologia și principiile sale, să evalueze din unghiuri diferite răspunderile și culpabilitățile. Foarte rar se întâmplă ca societatea prin diversele sale voci să aștepte un verdict juridic. Ala e bun la momentul lui, pentru un alt spectacol, dar până atunci, trebuie găsiți vinovații care să poată funcționa ca paratrăsnet pentru blamul public.
Boala, alături de moarte, face parte dintre preocupările obsesive ale societății. Spitalul a devenit un fel de „indulgență” modernă unde se tranzacționează viitorul. Spectrul bolii poate influența inclusiv decizii privitoare la locul în care individul își stabilește reședința.
Să ai multe spitale și bine dotate e un fel de garanție a longevității și a bunăstării fizice. Riscul unei morți provocate de o boală prost tratată sau imposibil de tratat într-un anumit spital provoacă
isterie în masă, indiferent dacă omul a murit cu zile, cum se spune, sau dacă oricum nu mai avea vreo șansă.
Deși inevitabilă (încă), suferința asociată diverselor stări maladive este văzută ca un rău în sine. Din punct de vedere al mentalului social colectiv, foarte rar se caută vreun sens al suferinței. O astfel de preocupare este tolerată cel mult ca o preocupare filosofică sau spirituală (ușor deviată, dar suferinzilor li se iartă)…
E foarte adevărat că evoluția medicinei coroborată cu mișcările pentru drepturi a făcut ca și pacientul să aibă drepturi și să poată pune la îndoială inclusiv competența medicului.
E multă revoltă în societate acum. Revoltă împotriva autorităților, revoltă împotriva unei imagini a Bisericii, revoltă împotriva politicienilor și a sistemului politic actual, revoltă împotriva corupției. Dar și revoltă împotriva morților care nu fac decât să primească ce au meritat – după cum spun unii.
Dacă revolta împotriva corupției și a politicienilor profitori mi se pare legitimă, dacă revolta împotriva opulenței instituției și a unor slujitori ai Bisericii mi se pare inevitabilă, revolta împotriva morților care ar fi fost, la grămadă, „sataniști” mi se pare ipocrită, iar revolta împotriva Bisericii în ansamblul ei mi se pare răutate gratuită și deliberată.
Mi se pare ipocrit când reprezentanți ai diverselor confesiuni creștine văd „judecata divină” care ar fi căzut asupra celor din „Colectiv”, dar uită că săptămânal au loc astfel de concerte în toată țara, săptămânal există discoteci și cluburi în care lucrurile se desfășoară după un scenariu similar.
Această „judecată divină” selectivă lasă neexplicate o sumedenie de lucruri. Cei din „Colectiv” sunt doar o infimă parte dintre ascultătorii unui anumit gen de muzică. De ce n-au fost pedepsiți inițatorii genului, de ce nu sunt pedepsiți cei din numeroase alte orașe occidentale care ascultă același gen de muzică sau fac exact aceleași semne dubioase?
De ce nu vine o pedeapsă la fel de violentă și neașteptată peste pedofili, peste violatori, peste proxeneți, peste corupții care fură hrana de la gura săracilor și tratamentele de la patul bolnavului muribund? Așadar, chiar dacă acceptăm simplist paradigma judecății divine, rămân multe alte lucruri neexplicate.
Într-un astfel de context, e un moment numai bun să apară conspirațiile. Aici trebuie insistat un pic, fiindcă nu puțini sunt cei care sugerează că, dacă nu crezi în conspirații, ori ești prea prost, ori ești dezinteresat de viitorul tău – ceea ce, vezi bine, poate fi chiar un păcat.
Aceste conspirații sunt cele care dau de lucru oamenilor și îi ajută să rateze adesea lucruri esențiale. În hățișul conjurațiilor, important devine să înțelegi cine și ce urmărește, nu ce se întâmplă și care sunt semnificațiile eventuale ale acestor întâmplări ca fapte de viață. Mărturisesc că nu mi-e familiară satisfacția de a pune cap la cap informații probabile și speculații posibile. În opinia mea, conspirația are mai mult textură de telenovelă decât de roman polițist.
Dar gustul pentru conjurații nu trebuie totuși ignorat, fiindcă există aici potențial consistent de a discredita oameni, instituții, demersuri, virtuți. Și mai există și material pentru a da de lucru unor oameni, deturnându-i de la lucruri mai cu rost și mai cu miză.
Deși nu contest existența unor conspirații în istorie, există în conspiratită ceva din ridicolul unui câine care își vânează cu îndârjire coada. În cheie creștină, e inevitabilă întrebarea: la ce bun? Biblia și mântuirea nu se întemeiază pe conspirații și nici nu depind de ele. Altminteri, am fi blestemați cu toții, căci greu ai putea găsi doi amatori de conjurații care să creadă exact la fel.
Conspiraționismul este periculos mai ales când alimentează iluzia că poate oferi un sens profund și adevărat – creștin și biblic – unor evenimente mai greu de corelat și de acceptat. De fapt, ce se întâmplă este că omul e împins într-un labirint de cauzalități imposibil de verificat și își cheltuiește energia alergând după himere – sensul e mereu în altă parte.
Fiind oricând posibil ca boala să se transforme în anticamera morții, spitalul reprezintă cumva biletul spre supraviețuire, furnizorul de încredere și de certitudini, garanția șansei de a vedea și ziua de mâine, speranța.
Cred că nu e întâmplătoare opoziția stabilită de către unii între spital și biserică, fiindcă spitalul a preluat, în prezent, unele din atribuțiile bisericii. Acolo unde Biserica se ocupa de viitorul etern al omului ce urmează să trăiască veșnic, acum spitalul se ocupă de viitorul terestru al unui om care vrea să trăiască bine aici și acum.
Nu vreau să sugerez că ar fi rău că sunt multe spitale sau că ar fi greșit să avem niște așteptări de la medici. Semnalez doar o schimbare de accent și de paradigmă. Și spun că nu ar trebui să surprindă atât de tare și de mult faptul că se face o legătură atât de directă între spital și biserică. E doar o realitate ce se descoperă ochilor noștri chiar în timp ce o privim. Omul cel nou își exprimă crezul.
Dacă orizontul nădejdilor se mărginește, în prezent, la o viață trăită în condiții acceptabile, în lumea asta, e firesc ca templul în care se hrănesc speranțele să fie spitalul, iar preot devine medicul curant. Probabil că inclusiv de aici vine reacția puternică împotriva oricărui eventual eșec sau a neputinței medicale în anumite cazuri. Preotul nu și-a putut îndeplini funcția, iar cum el nu (mai) are un zeu pe care să-l întrebe sau pe care să dea vina, rămâne singur țap ispășitor.
Nu e de mirare că sunt la mare căutare vindecătorii care acceptă și nițică spiritualitate (indiferent de coloratura ei). Ei sunt posesorii unui halou suplimentar – pe lângă cel al specializării.
Revin însă și spun că e totodată legitim și trist că speranța este atât de legată de spital. Legitim, pentru că cred în dreptul omului de a beneficia de tot ceea ce științele medicale au reușit să obțină. Dar și trist pentru că mărturisește o neputință, un impas. Funcționăm bine doar până la colapsul cel mare și relativ imprevizibil. Probabil că de aici atâta revoltă…
Mi se pare important de inventariat uneori astfel de lucruri fiindcă ele punctează existența noastră stabilindu-i reperele. În atmosfera asta ne trăim traiul și ne creștem copiii. Aici trebuie, în măsura în care dorim, să traducem vechile și neschimbatele învățături creștine pe limba contemporanilor. Aceștia sunt câțiva din termenii-cheie ai limbajului societății de azi. Sunt câteva dintre rănile care ne dor și, dacă sunt atinse, reacționăm prompt ca societate. Despuiate de terminologia pompoasă și tehnică, rămân niște realități uneori destul de banale. Dar de o concretețe cutremurătoare.
Revista România Evanghelică 