Exasperări. Un exercițiu pe tema învățământului românesc – Teofil Stanciu

Am încercat o privire din trei unghiuri asupra problemelor cu care se confruntă învățământul românesc azi. Am optat pentru niște perspective cu linii îngroșate, cu accente afective și cu pronunțat caracter subiectiv. Surpriza a fost că mai ales perspectiva profesorului a stârnit un mare interes, trecând de 13.000 de vizualizări.

Ce am vrut să subliniez, dincolo de acest exercițiu, este faptul că, dacă ascultăm fiecare poziție în parte, dăm dreptate, pe rând, și profesorului, și părintelui, și elevului. Există așadar simptomele unei crize din ce în ce mai acute. Dacă ținem cont și de recentele luări de poziție ale unor dascăli respectabili, cel mai probabil putem trage concluzia că problema educației are mari șanse să devină un fenomen social greu de gestionat.

Revin la cele trei texte ale mele, pentru un scurt rezumat. Privită din perspectiva profesorului, problema începe încă de la educația părintească din sânul familiei. Dar se leagă pe urmă de problemele de sistem, de imperativele care-i obligă la tot felul de munci extrașcolare, de presiunea socio-economică, de lipsa de modele și de atitudinea societății în general disprețuitoare față de școală. Profesorul se trezește astfel prins într-un sistem de la care toată lumea cere foarte mult, însă nimeni nu este dispus să suporte costurile bunei lui funcționări.

În ciuda faptului că toată lumea cere eficiență mai mare, corectitudine la examene, drepturi și respect față de copii, nimeni nu pare dispus să sprijine acele măsuri care ar putea îmbunătăți lucrurile. Fiindcă discursurile sforăitoare se împotmolesc în interese politice, în duplicitatea părinților deranjați de șpagă și susținătorii ei de facto, în imposibilitatea de a mai lua vreo măsură coercitivă la adresa elevului, devenit un fel de obiect de cult.

Din perspectiva părintelui, școala devine o povară din ce în ce mai mare, care în elanul ei obez acaparează tot mai mult din timpul familiei, obligând părinții și copiii să facă teme cot la cot până la ore mici din noapte. Profesorii par complet autiști, fiecare fiind obsedat de propria materie și tratându-și elevii ca și cum nu ar mai avea nimic altceva de făcut în timpul liber.

Sistemul de șpăgi directe sau indirecte este atât de puternic încetățenit, încât nici profesorii dovedeți ca fiind incorecți nu pățesc nimic, fiindcă beneficiază de susținerea unor foruri superioare cel puțin la fel de corupte. Când nu mai rezistă și nu mai au soluții, unii părinți pur și simplu recurg la presă, măcar să-și spună oful, dar fără să spere că se va rezolva ceva.

După ce au trăit cu convingerea că școala este o trambulină spre o viață mai bună, acum se văd siliți să recunoască, în ciuda convingerilor lor, că actualmente școala pare să le mutileze copiii, să le fure orice bucurie de a învăța. Și nu au o soluție pentru această criză pe care, de altfel, adesea nici nu știu s-o articuleze prea precis.

În fine, elevul este prins, la rândul său, între exigențele părintelui care l-ar vrea cât mai bun la cât mai multe materii (evident, pentru binele său și pentru un viitor mai luminos) și exigențele tot mai intangibile ale pretențiilor de la catedră. Fără să poată avea privirea de ansamblu, adesea fără să înțeleagă mai nimic, nu știe de unde i se trag problemele. Nu știe dacă el sau sistemul e de vină, dar ar fi înclinat să dea vina pe alții, evident.

Cert e că asistă la lecții din care nu înțelege nimic, primește teme cărora nu le vede utilitatea și stă 6 ceasuri pe zi într-o instituție ce pare să nu aibă niciun rost și să nu-l ajute cu nimic în viață. De cealaltă parte stau strălucitoare toate tentațiile vârstei, începând de la gadget-uri și terminând cu șmecherașii care fac purcoiul de bani fără să fi dat prea des pe la școală.

Cum nu există posibilitatea de a canaliza tensiunile sau de a găsi modalități de ieșire din această criză, fiecare se apără și îi atacă pe ceilalți – așa cum am încercat să demonstrez cu cele trei pledoarii. Evident că există și vinovății care ar putea fi asumate, dar nici măcar asta nu mai pare o soluție, fiindcă sistemul a devenit un fel de monstru absurd care terorizează pe toată lumea deopotrivă.

Recunosc că imaginea conturată este una sumbră, dar reacțiile primite la aceste texte n-au făcut decât să accentueze culorile întunecate în care am zugrăvit panorama. Copii surmenați (ajungând chiar la căderi psihice sau manifestări fizice patologice), părinți disperați în căutarea unui profesor care să le „mediteze” copilul, profesori fără soluții la acutizarea violenței din școli etc.

Într-un articol semnalat de un elev, citeam că nivelul de stres la care sunt supuși copii de azi în școală este echivalent cu cel la care erau supuși bolnavii din ospicii în anii ’50. Comparația e grăitoare.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s