Lăpticul nostru legalist, cel de toate zilele – Dorin Mureșan

„Mulți ar ajunge […] să se convertească la creștinism dacă n-ar avea atâția creștini în jur.” (citat în P. Yancey, Soul Survior)

De multe ori, în mesajele care ni se transmit de la amvon, prin intermediul blogurilor sau al cărților de comentarii, sapiențiale ori povățuitoare, noțiunea de ascultare are un rol esențial în procesul de dobândire a mântuirii. Dacă nu vom asculta, ni se spune sau scrie, nu vom avea parte de moștenirea promisă, nu vom avea parte de domnia prin Hristos în această lume, nu vom avea parte de nimic din ceea ce ne-a promis Dumnezeu. Mie, sincer, mi se pare că asta nu e o veste bună. Chiar deloc. Să însemne oare că neascultarea va aduce foc și pucioasă asupra mea? Parcă ar fi mesajul de pe pachetele de țigări: fumatul dăunează grav sănătății! Pe bune? Lasă că îmi cumpăr, atunci, pachete de țigări pe care se află mesajul ăla, cu nou născuții: fumatul dăunează grav sănătății nou născutului. Eu oricum nu nasc. Propovăduirea ascultării ca esență a mesajului creștin este o eroare teologică. Ea îi va îndepărta pe ceilalți de creștinism. Este un mesaj profund legalist, fiindcă face din lege un dumnezeu. Prin aceasta, pot afirma, fără nici un dram de îndoială, că suntem încă la nivelul de puradei spirituali.

Am mai vorbit cândva despre legalism și legaliști, și nu am folosit tonuri foarte plăcute în zugrăvirea celor din urmă*. Imaginați-vă că mergeți la doctor, cam așa cum necreștinul merge la biserică. Iar acolo, la doctor, în loc să fiți tratat, sunteți supus unei violente învinuiri. Medicul vă reproșează că trăiți în abuz, că nu faceți mișcare, că nu respectați normele unei vieți echilibrate, și, în consecință, nu meritați să primiți vindecarea, ci, dimpotrivă, durerea, pedeapsa. Există, în cuvintele doctorului, parafrazate mai sus, vreo frântură din vestea cea bună a Evangheliei? Nu! Ce bine că doctorul nu se ia de pacient, ci de boală, nu-i așa? Imaginați-vă, acum, că noi, creștinii, ne luăm, în general, de oameni, nu de păcatul lor. Noi vorbim despre ascultare, când ar trebui să vorbim despre dragoste. Mesajul esențial al evangheliei este dragostea, nu ascultarea. Degeaba te chinui să trăiești în ascultare. Fără dragoste, chinul tău nu rodește nimic.

Am încheiat săptămânile acestea Epistola lui Pavel către Romani. Ultimele capitole par a susține importanța ascultării. Însă ceea ce e frumos în această epistolă este modul în care Pavel a înțeles să o structureze. În primul rând, el subliniază cât de jalnici suntem toți, fără nici o excepție. Și, de asemenea, cât de neputincioși suntem, fiindcă nici unul dintre noi, indiferent de sistemul nostru de credințe, de etnie, de etichete, de ritualuri, nu este capabil să trăiascã în ascultare. Câtă vreme nu ne recunoaștem această neputință, nu avem cum să acceptăm și asimilăm Evanghelia. Iar dacă nu putem face lucrul acesta, nu avem cum să o propovăduim. Duhul Sfânt este cel care ne ajută în asimilarea mesajului Evanghelic, și dragostea, ca rod al Duhului Sfânt, este mijlocul prin care propovăduim vestea cea bună, practicând-o, nu perorând-o de la amvon (sau de la un substitut al acestuia, fie el și statutar). Ultimele capitole ale Epistolei nu sunt reguli, nu sunt porunci, nu vorbesc despre ascultare, ci despre consecința primirii, cu brațele deschise, a Evangheliei lui Hristos. După ce ne-am recunoscut starea, după ce am înțeles că nu avem nici o putere, după ce am priceput că această putere ne vine din exterior, după ce am devenit conștienți că, întocmai ca în cazul unui bolnav, Hristos, departe de a ne fi învinuit, ne-a tratat păcatul, după toate acestea, cu ajutorul acela care vine din exterior, cu ajutorul Duhului Sfânt și prin intermediul Lui, rodim dragostea. Și dragostea este cea care generează toate faptele descrise începând cu capitolul 12. Dacă faptele noastre nu sunt cele de acolo, înseamnă că undeva, pe parcursul evanghelizării noastre, ceva a mers prost. Și nu știu cum se face că întotdeauna ceva merge prost chiar acolo, la început.

Acolo, când este cazul să ne recunoaștem starea, când trebuie să ne recunoaștem neputința, chiar dacă suntem botezați, chiar dacă citim Biblia zilnic, chiar dacă avem grupuri de studiu, chiar dacă suntem implicați în fel de fel de lucrări pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu. Mereu și mereu, acolo e hiba. De fiecare dată când ne evaluăm, nu reușim să trecem și prin acel filtru, care ar dovedi cumplita noastră neputință. Facem ce facem și îl evităm, generând, bineînțeles, altceva decât dragoste (opusul ei). Iar ceea ce mi se pare stupid este că, în loc să rezolvăm problema aceasta, care ține de cauză, noi încercăm să lucrăm asupra efectelor. Noi vrem să facem faptele din capitolele 12, 13, 14 sau 15, însă cauzele care produc aceste fapte nu sunt importante pentru noi. De aici vine toată falsitatea noastră. Nerecunoscându-ne starea, dar forțându-ne să facem fapte bune, reușim să ne inducem ideea asta, că am fi mai buni decât ceilalți. Și-atunci, evident, în relația cu acești ceilalți, nu știm decât să învinuim, fiindcă ne credem mai buni decât ei. De ce, dacă vestea cea bună e adevărată, unora nu le face plăcere să o audă? Mai ales când vine din gura noastră, a creștinilor.

Ne credem doctori, însă și noi suntem doar pacienți. Acum, fiindcă suntem implicați în atâtea activități sacre, fiindcă ne chinuim să facem atâtea fapte bune, suntem sănătoși și avem, te pomenești, dreptul să îi vindecăm pe alții. Mai bine zis, să îi osândim pe alții. Prostii! Este ceva incontrolabil. Eu însumi, de când m-am botezat, am această tendință, de a lovi în pacient, nu în boala lui. Urât gest! Deloc creștin. Animalic, mai degrabă. Probabil că, atunci când ne așezăm pe scaunele din biserică, un lucru bun, chiar dacă năstrușnic, ar fi să ne imaginăm cum fiecăruia dintre noi i se aplică o transfuzie. Pentru că, fără nici o excepție, toți mergem la biserică fiindcă suntem niște muribunzi din punct de vedere spiritual. Poate nu se vede, dar noi, de fapt, intrăm pe brancardă în biserică. Nu mergem acolo fiindcă am început să levităm de-atâta sfințenie. Mergem fiindcă suntem schilodiți de luptele pe care le-am dus în afara bisericii. Dacă, desigur, le-am dus. Dacă, desigur, nu cumva ne-am crezut doctori. Dacă, desigur, în loc de a propovădui ascultarea, am trăit mai întâi dragostea. Altfel, degeaba mai mergem.

* Evanghelizarea legalistului nu este centrată pe eliberare, ci pe prohibiție. Nu este centrată pe bucurie, ci pe pedeapsă. Legalistul este un tipicar ce-şi caută, continuu, obsesiv-compulsiv, unelte de tortură. Pentru el, până şi mustaţa e o piatră de poticnire. Este ca un patron ursuz căruia nu-i place nimic la angajatul său. Se crede patronul raiului, cel ce deţine cheile împărăţiei. Un soi de miliţian comunist care păzeşte celulele credincioşilor, ameninţându-i sau inventând pentru ei diferite pedepse. Simptomatic pentru un legalist este faptul că nu vorbeşte decât despre funcţia de judecător a lui Dumnezeu. Legalistul nu iartă nimic din ceea ce contravine legilor lui. El va spune că legile lui sunt extrase din Biblie. Căci legalistul cunoaşte Biblia pe de rost, dar nu o înţelege. Nu o trăieşte. Cam aşa cum şi diavolul cunoaşte Biblia, dar fără a pricepe spiritul ei. Legalistul aplică litera legii, fără a mai ţine seama de spiritul ei. Legalistul învinovăţeşte, fără a se simţi vinovat. Nu se crede om, ci un dumnezeu mai mic. Pentru el nimic nu e imposibil fiindcă totul TREBUIE să fie posibil. Legalistul îţi cere să fii uniform, să fii comunist, să fii la fel cu el şi cu toţi ceilalţi ca el. Legalistului îi repugnă cultura, deci creativitatea, zâmbetul, deci sentimentalismul, unicitatea, deci personalitatea, muzica, deci plăcerea, şi, vai, o să vă puneţi mâna pe inimă!, rugăciunea, deci conexiunea cu Dumnezeu şi cu cei din jur. Sigur, el va nega acest lucru. Va spune că, de fapt, el crede că toate sunt lăsate de Dumnezeu şi sunt bune. Dar numai în măsura în care respectă legea. De fapt, lui nimic nu-i place. Îi place cultura, dar numai acea cultură care nu contravine culturii pe care el însuşi şi-a imaginat-o folosindu-se de litera legii. Cultura lui se rezumă la versete din Biblie, toate prohibitive, fără o legătură contextuală între ele. Nu ai voie să zâmbeşti, se agită el, atunci când colţurile gurii tale se îndreaptă vertiginos spre un vag surâs, fiindcă zâmbetul e batjocoritor în esenţa lui. Când legalistul se roagă, fariseul din evanghelia după Matei e mic copil. Legalistul foloseşte cuvinte foarte tari şi foarte înfocate. El tună şi fulgeră despre iad şi alte cele. Când încheie, parcă ar fi Stephen King finalizându-şi primul roman. Totul e foc şi pucioasă. Doar el a ieşit învingător. Rugăciunea lui este o rugăciune autotelică. El se roagă lui însuşi. Este avocatul elocvent care l-a convins deja pe Dumnezeu cu privire la sentinţa de dat. Dumnezeu este o prezenţă formală, este cel care îşi lasă semnătura automat pe sentinţa dactilografiată/ tehnoredactată deja de avocatul legalist. Cam aşa cum funcţionarele din tribunal pun mecanic parafa pe o sentinţă, confirmând-o ca definitivă. Legalistul are faţa mereu încruntată şi are riduri adânci pe frunte. Ochii lui privesc înainte, de parcă ar dori să spargă un zid de beton. Se simte puternic ca ultimul ciocan pneumatic scos la vânzare de Bosch. Cântă melodios cântece religioase, fără a le pricepe versurile. În discuţiile cu ceilalţi, cel mai adesea urlă. Spionează mereu. Se bucură de păcatul celorlalţi. Bârfeşte tot timpul. Are dreptate tot timpul. Nimic din ceea ce fac ceilalţi nu e bine. Totul e negru. În concepţia lui, nu mai există speranţă. S-a sfârşit. Pe toţi îi mănâncă iadul. Mai puţin pe el.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s