Despre cartea „Sunt creștin” – Dorin Mureșan

N-am să uit niciodată situația surprinzătoare pe care o descrie Ronald Dunn în cartea sa despre vindecare. Imaginați-vă că, în biserica Dvs., într-o duminică, în timpul adunării, două persoane experimentează două fenomene miraculoase diferite: un orb din naștere își capătă vederea, și, în același timp, un tânăr de 20 de ani cade în genunchi și cedează în fața chemărilor lui Dumnezeu, cerând botezul. Despre cine sau despre ce se va vorbi mai mult la finalul adunării? Nu-i așa că nu despre tânărul care s-a convertit? Fiindcă, în cazul lui, miracolul nu este foarte spectaculos. Dar ce anume a făcut Dumnezeu pentru orbul din naștere, se întreabă în continuare Ronald Dunn, și ce anume a făcut pentru tânărul care s-a convertit? Ei bine, pentru orb, Dumnezeu a rostit un cuvânt vindecător, în timp ce, pentru convertirea tânărului, Dumnezeu Și-a trimis Fiul scump, pe Isus Hristos, spre a-l abandona suferințelor și morții. Pentru ca noi să avem, astfel, o hotărâre de iertare. Și știm că avem această hotărâre fiindcă Isus, Hristosul, nu a putut fi ținut de moarte. A înviat a treia zi dovedind că este ceea ce ne-a spus în Evanghelii că este: Calea, Adevărul, Viața, Lumina lumii, Mielul care a luat asupra sa păcatele lumii, Cuvântul viu și întrupat, nădejdea veșniciei, Mirele ceresc, singurul mijlocitor între om și Dumnezeu.

Isus Hristos este un „personaj” mai mult decât controversat. Se spune despre El, în primul și în primul rând, că nu ar fi existat. Nu contează miile de documente care îi legitimează existența istorică. Se mai spune despre El că ar fi fost un fel de guru, sau un mare profet, sau reîncarnarea unui mare profet, sau un om impecabil din punct de vedere moral. Desigur, s-au fabricat fel și fel de istorioare despre și cu Isus Hristos, unele mai interesante decât altele. Însă, dincolo de toate denigrările Celui care, din dragoste pentru noi toți, a acceptat – și încă acceptă – inacceptabilul, există povești reale cu și despre oameni care s-au întâlnit, chiar în secolul acesta, chiar în anii aceștia, chiar în zilele acestea, cu Isus Hristos. Poate chiar în acest moment, cineva, undeva, stă de vorbă cu Cel care, singur, poate să-i lumineze viața într-un fel în care nimeni și nimic nu o poate face. Este, în același timp, greu și ușor să vorbești despre El, după ce l-ai întâlnit. Greu, fiindcă nu îți găsești cuvintele. Cum poți să descrii indescriptibilul? Ușor, pentru că El devine totul, și orice spui face referire la El, chiar și-atunci când nu urmărești asta.

Editura Aqua Forte, prin Voicu Bojan, cunoscut ca editor, fotograf, dar și ca jurnalist, a reușit să adune, între aceleași coperte, 15 povești cu și despre Isus Hristos. 15 povești scrise de 15 oameni. 15 perspective asupra unei persoane considerată nu de puțini drept o făcătură, un personaj imaginar și nimic mai mult. Acești 15 oameni, adunați în numele unui statut pe care și-l atribuie, acela de creștin, vorbesc sau scriu despre un Isus Hristos care le-a schimbat și încă le schimbă viața, nu despre un concept pe care l-au analizat și dezbătut sau despre o experiență pe care au trăit-o cândva și sunt gata să o uite. Mi se pare că punctul forte al acestei cărți, intitulate Sunt creștin, nu este narațiunea pilduitoare, ca răspuns parabolic, ci faptul că Hristos devine leitmotivul în textele tuturor colaboratorilor. Pe scurt, acești oameni, diferiți din toate punctele de vedere, nu scriu despre ei înșiși, ci despre Cel care i-a creat și le-a dat o nouă identitate. Una care îi face să domnească, după cum sugerează și decupajul din coperta întâi, în formă de coroană, alături de Hristos. Artificiul acesta de design, cu trimitere la domnie, mi s-a părut fabulos. Cu atât mai mult cu cât conținutul cărții nu vorbește, în termeni spectaculoși sau specifici, despre o domnie, ci despre un Domn. Despre un Domn alături de care toți colaboratorii au făcut, într-un fel sau altul, acel pas care i-a transportat dincolo de condiția lor muritoare, vremelnică, umană. Așadar, cine este Isus Hristos? Iată întrebarea. Care sunt răspunsurile?

Isus Hristos este Cuvântul care mântuiește. E psihoterapie. Un prieten căruia îi curge infinitul pe la încheieturile hainelor. E orientare. Dă sens până și durerii. Am citat-o pe Andreea Sepi, traducătoare și jurnalistă. Pe ea, pasul alături de Hristos a dus-o dincolo de insurmontabilele slăbiciuni umane precum teama, vinovăția, moartea. Creștinismul, pentru ea, este o cale, nu „un ceva al oamenilor perfecți”, „e libertatea harului și responsabilitatea faptei”, „urcare întru divinitate”, nu „algoritm auster de interdicții, dar nici basm roz; nici ideologie feel-good, dar nici activism social pur raționalist”. Sunt expresii bine alese. Și ar mai fi una, care le întrece pe toate: creștinismul este „un soi de sport extrem al iubirii”.

Pentru Anne Garrett, Isus Hristos este cuvântul și ținta, elemente vitale și vitalizante pentru o viață înnoită și mereu în curs de înnoire. Transformarea ei s-a petrecut prin filtrul scriptural, ținta fiind asemănarea cu chipul lui Hristos. După ce a încercat sau experimentat alte căi religioase, corespunzătoare unor sisteme e credință similare creștinismului, Anne a înțeles că doar suferința Mântuitorului are sens. Acceptarea lui ca atare a coincis cu relaționarea cu Dumnezeu și inițierea unui proces de cunoaștere tot mai amplă a acestuia.

Cristian Mihuț, asistent universitar la o universitate din Statele Unite ale Americii, în ton cu ceea ce studiază și predă, adică filosofie, scrie ludic și profund despre un Hristos care se manifestă narativ, care se lasă povestit, descris, transmis, prin informație și prin act, un Hristos viu, transcultural, care nu ține seamă de granițe și căruia îi aparține întreg pământul, un Hristos al marginalilor, al suferinței, al oropsiților. Sunt câteva paragrafe remarcabile pe care aș dori să le citez. De pildă, p. 25 sau p. 28.

Pentru Dănuț Mănăstireanu, cunoscut universitar, stabilit în Marea Britanie, a fi creștin (adică rob sau slujitor al lui Hristos) echivalează cu a rămâne în spațiul creștin, cu a te fi păstrat în angajare, mai degrabă decât cu a fi răspuns la unele întrebări de la care ai pornit căutându-L pe Dumnezeu și, implicit, pe Hristos. Dănuț Mănăstireanu observă un lucru la care mulți dintre proaspeții convertiți nu se așteaptă: chiar dacă răspunde la câteva dintre întrebări, creștinismul adâncește și amplifică numărul lor. Din punctul lui de vedere, obsesia certitudinii este o patologie a modernității, nu un semn de maturitate spirituală, iar activismul religios, atât de căutat și de promovat în bisericile noastre, în detrimentul uceniciei și al angajării culturale, poate fi extrem de păgubos.

Dionis Bodiu se află în încurcătură întrucât se consideră un caz neconvingător. S-a născut și a trăit în mediul evanghelic, iar decizia de a se boteza a venit în perioada în care și-a cunoscut soția, o creștină care nu s-ar fi căsătorit niciodată cu cineva necredincios. Înainte de a-l întâlni pe Hristos, viața lui Bodiu arăta, după spusele lui, asemenea „unei mulțimi de figuri geometrice îngrămădite pe o foaie de hârtie care abia le mai putea încape”. După întâlnirea cu Hristos, toate aceste figuri geometrice au fost eliminate fiindcă foaia a început să fie invadată de Dumnezeu. Relațiile proaste, muzica grea, agresivă, lecturile nesemnificative, excesele tipic studențești, țigara, toate acestea au dispărut progresiv, pe măsură ce Dumnezeu le-a luat locul, ordonând haosul, captivând mintea și inima, chemând la slujire persoana. Nu pot să ignor ultimul paragraf al lui Dionis Bodiu, memorabil, citez, p. 44

Don Lothrop, educat la Harvard, cu realizări financiare excepționale, a fost, și el, schimbat deplin de Cuvântul lui Dumnezeu, până acolo încât, după cum el însuși scrie, „a renunțat la visul american al omului care își creează propriul destin.” A acceptat, în schimb, o altă ipoteză, anume că a fost creat de Cineva, iar Creatorul acesta a avut de la bun început și încă are un plan specific cu viața lui. Don Lothrop se află într-o aventură alături de Dumnezeul său. A răspuns chemării acestuia și, de atunci, în fiecare seară, devine conștient că tot ceea ce a trăit de-a lungul zilei nu a fost prevăzut în agenda sa. Esențializând, Don Lothrop este al lui Hristos.

Deși nu își personalizează textul, Dorin Axente, profesor de religie, aderă la calitățile creștinului pe care le expune cu destulă sobrietate: ești creștin atunci când dai gust vieții, influențând-o în interior, ca și atunci când o luminezi, influențând-o în exterior. Ești creștin atunci când ceea ce ești și ceea ce faci, în mijlocul celorlalți, îți dă altitudine și verticalitate, situându-te în centrul lumii (sau pe munte), nu la periferia ei.

Doru Pop, universitar clujean, distinge mai multe tipuri de creștini. Clasificarea dânsului mi se pare delicioasă. Astfel, există creștini care sunt aleși de destin să fie creștini. Ei trăiesc în munți și în mănăstiri. Există apoi creștinii care se nasc creștini. Există creștinii tehnici, care se creștinează și se mută în comunități creștine. Practică creștinismul ca pe o meserie. Mai sunt cei care se prefac creștini fiindcă e profitabil. Alții se ocupă de creștinism din inerție, fiindcă sunt creștini din tată-n fiu și nu au ce să mai facă. Există creștinii care merg la seminar ca să învețe să fie așa. Și sunt creștinii de stres, creștinii care vor să fie creștini fiindcă nu pot să fie creștini. Cei mai mulți, însă, sunt creștini de ochii lumii. În ceea ce-l privește, Doru Pop se declară un creștin tranzacțional. Pentru că, într-un anumit moment al vieții lui, ar fi făcut un pact cu Domnul Dumnezeu, cu cel care face Binele (cu majusculă). Așadar, un creștinism prin alegere, dar nu printr-o alegere pozitivă, spune, în continuare, Doru Pop, ci printr-o alegere negativă: aceea de a nu fi altceva. Sunt oaie fiindcă aleg să nu fiu capră, pară să spună el, sau sunt creștin pentru că am ales să nu fiu non-creștin. Puterea schimbării, ca rezultat al acestei alegeri, vine tranzacțional sau printr-o dinamică tranzacțională, de la Hristos. Binele suprem, binele absolut, binele care învinge răul, care te face oaie și nu te lasă să fii capră, își are sursa în Hristos și se transmite numai în relația cu Hristos. Așadar, concluzionează, poznaș, Doru Pop, m-am așezat, de bună voie, la coada oilor.

Pentru George Ile, creștinismul e singurul capabil să ofere o viziune ordonată din punct de vedere ontologic asupra lumii și, de asemenea, este singurul capabil să ofere principiile unui mod de viață înțelept. Și asta pentru că realitatea din spatele adevărurilor sale doctrinare este una de ordin transcendent, obiectiv și personal, adică Dumnezeu, sursa vieții și a istoriei răscumpărării. În acest sens, George Ile consideră că nu el a ajuns la credință sau a găsit credința, ci că aceasta l-a găsit. A fi creștin nu este o alegere subiectivă, ci în primul rând una obiectivă, în sensul în care istoria răscumpărării este ceva deja dat, ceva în care suntem lăsați să intrăm, incluși, este o istorie nu despre noi, ci despre altceva și altcineva. Marea istorie sau metanarațiunea mântuirii nu va fi niciodată despre noi decât într-un fel secund. Nu noi dăm sens lumii, ci Dumnezeu o face. Iar când înțelegem asta, renunțăm la mica noastră narațiune spre a ne lăsa atrași, implicați complet în marea și deplin semnificativa istorie a Mântuirii. Mi-a plăcut ceea ce spune George Ile despre funcția oricărui creștin: citez p. 73

Marius David Cruceru, profesor universitar în Oradea, consideră credința a fi, deopotrivă, mister și apropiere intelectuală. Este întâlnire simbolică, între dimensiune cerească și dimensiune pământească, este, deci, act divino-uman. Credința mai poate fi înțeleasă ca atitudine intelectuală de deplasare față de prezent și față de vizibil. Ea este, în concepția profesorului de greacă, înrudită cu îndrăgostirea, aceasta din urmă, îndrăgostirea, adică, presupunând proiecția în speranță. Îndrăgostitul își dorește cu intensitate ceea ce viitorul și un alt loc îi poate oferi, spune Marius David Cruceru. Suntem nevoiți să credem fiindcă trăim în timp, în spațiu și printre ceilalți, în relații. Credința nu este sentiment, nu este doar proiecție în viitor, cum e nădejdea, nu este doar încredere, ci este, citez, „acel act de nebunie, care se întâmplă să fie fericit doar o singură dată, pentru că alternativa este numai dispariția”.

Mihaela Ursa, și ea universitar clujean, consideră că ceea ce a făcut Hristos pentru noi este atât de neverosimil încât pare evident că numai o astfel de ficțiune poate conține adevărul ultim. Această idee, recunosc, mi s-a părut, într-o primă fază, contradictorie, pentru ca, în a doua fază, să o găsesc adecvată credinței creștine. Într-adevăr, ce poate fi mai paradoxal decât să crezi în ceva incredibil. Și, în același timp, ce poate fi mai natural, mai firesc chiar, decât să tratezi incredibilul drept adevăr ultim. Vă spun sincer, mie, unul, lumea aceasta întreagă, cu non-sensul ei, îmi pare incredibilă. Și totuși, ea există. Iar dacă ea există, fiindcă este perceptibilă, cum pot gândi incredibilul care a cauzat-o dacă nu ca pe un incredibil ultim, un adevăr absolut? Să nu complicăm, totuși, lucrurile.

Silvian Guranda, în stilul lui concis și plastic, își scrie povestea turbulentă în 3 pași, având ca reper moartea celorlalți, a bunicului, a unchiului și a tatălui, urmată de căutarea unor soluții în fața implacabilității și a non-sensului ei tragic. Răspunsul va fi Biblia și Hristos, adică acea Conștiință mai mare, capabilă să-l ierte, o Minte mai mare, care să i-o pună în rânduială pe a sa, Acela, singurul care-i poate da iertarea. În ceea ce privește Biblia, citez… p. 98.

Teofil Stanciu, editor și cunoscut bloger, își justifică credința ordonat, după cum îl știm, în patru puncte. Astfel, el recunoaște că este un creștin din naștere și nădăjduiește că, în cazul în care nu s-ar fi născut într-o familie evanghelică, îndurarea lui Dumnezeu l-ar fi adus tot spre creștinism. Apoi, mai recunoaște că este un creștin din interes, sau din pricina golului din interior pe care doar Hristos i-l poate umple. Frumusețea lui Dumnezeu este al treilea motiv. Și este surprins expresiv. Citez. P. 100. În dreptul celui de-al patrulea motiv, în ton cu orice predică care se respectă, el situează diversele, printre care aș aminti iubirea, standardele de viață sau morale, pacea care transcende și anulează tulburarea și bucuria inexplicabilă.

Cât despre Voicu Bojan, ultimul din listă, însă nu cel de la urmă prin valoare, ba aș zice că, din acest punct de vedere, este chiar întâiul, punctează și el 12 lucruri, pe care le zugrăvește uimitor. Așadar, povestea, pentru că e întreagă, credibilă și perfect coerentă, creația, pentru că exprimă iubirea, absența, pentru că explică nevoia de Cel absent, căderea, pentru că a făcut posibil harul, comunitatea, pentru că e ceva să nu fii singur, împărtășirea, pentru că este un leac miraculos, cartea, pentru că te face piatră vie, calea, pentru că e îngustă, incomodă, dar plină de neprevăzut, întruparea, pentru că face posibilă o relație, așteptarea, pentru că te face să tragi cu ochiul spre ușă, iertarea, pentru că e obositor să duci greutăți, și libertatea, pentru că e absurdă și, prin aceasta, mai liberă decât libertatea înțeleasă convențional.

Vă mărturisesc că am scurtat cât de mult am putut cele cincisprezece mărturii, iar pe una, cu voia dumneavoastră, am ignorat-o cu desăvârșire. Căci nu prea se cade să vorbești despre tine însuți, decât dacă ești întrebat sau o faci într-un cadru specific. Sunt creștin este o carte unică. Nu doar fiindcă cuprinde povești sau mărturii unice despre Hristos Isus. Nu doar fiindcă este bilingvă, fiecare text fiind tradus în engleză. Ci mai ales fiindcă oferă cititorului un tablou eterogen al argumentărilor credinței. Și este interesant să observi un lucru: că cei născuți în familii creștine, atunci când vorbesc despre Hristos, înlănțuie coerent mai multe concepte teologice, în timp ce aceia care s-au născut din nou târziu, adesea spectaculos, rămân atrași de un anumit concept teologic, că e binele suprem, că e adevărul, că e veșnicia care anulează moartea ș.a.m.d.. Mi se pare un detaliu esențial. Adesea credinciosul din născare, deși aceasta e o expresie contradictorie, își crește credința organic, natural, în timp ce credinciosul din întâmplare, și aceasta o expresie contradictorie, își crește credința cumva nenatural, cumva anorganic. Dar unul are nevoie de celălalt, așa cum pământul are nevoie de apă, credinciosul din născare pentru a-și revitaliza individualitatea, iar credinciosul din întâmplare pentru a-și integra, dar nu topi, personalitatea în comunitate.

Publicitate
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s